Tatălui meu...

Mi-e dor de clipe lungi,
Copilăria ce-am avut
Când tu erai cosmosul meu,
Şi unic legămînt.


Să te aştept în prag să vii,
De la serviciu obosit
Să-mi povesteşti de scriitorii,
Ce azi i-ai întâlnit.

Privind la haina ta kaki,
În timp am îndrăgit-o!
Am spus mereu că într-o zi
Voi fi exact ca tine.

Mi-e dor de sfaturile tale,
Să te ascult cum îmi reciţi,
Să zdrăngăn noaptea la chitare,
Iar tu să mă asculţi...

La meciuri noi să ne uităm,
Şi filme totodată,
Răutăcioşi să comentăm
La sportul care-a fost odată.

Mi-e dor de tine tatăl meu
De ochii tăi ce-i blânzi,
Mi-e dor să fiu copilul tău
Şi să te-aud cum râzi.

Să te amuzi pe seama mea,
Când spun câte-o prostie
Şi să mă cerţi cu vocea grea
Dar plin de modestie.

Să îţi observ îngrijorarea
În ochii încruntaţi
Când fruntea mea de febră arde
Şi nu ştii ce să-mi faci.

Zâmbesc când îmi aduc aminte,
Cum hainele mi le coseai
Lipind a noastre nume sfinte
Şi cum apoi mi le călcai.

Mi-e dor să îmi explici aievea,
Cum o făceai odată
S-ascult doar glasul inimii,
Să nu mă las furată...

De lucruri mari fără valoare,
Şi fără profunzime
Să fiu doar eu, acel om mare,
Ce s-a născut din tine.

Aş vrea să-ţi spun atâtea lucruri
Dar nu găsesc cuvinte,
În visul meu sunt doar frânturi,
Ale copilului cuminte.

Păcate grele mă apasă,
Tristeţi ce-n suflet le-am ascuns
Aş vrea măcar pentru o clipă,
Să uit durerea ce-a apus.

M-ai învăţat cu bunătate
Că viaţa-i dură ca o rocă,
Încerc să caut doar dreptate
Acum în altă epocă.

Aş vrea tăticul meu cel drag
Să îmi rămâi alături,
Să te observ ades din prag
Amarul să-mi înlături.

Aş vrea ca toţi copii lumii
Să aibă-un tată ca al meu,
Să simtă că primesc iubire
Cum am simţit şi eu.

Mi-ai fost şi tată şi prieten,
Mi-ai îndrumat destinul
Cum aş putea părinte drag
Să-mi stăpânesc suspinul?

Rămâi cu mine tati meu,
Să nu pleci niciodată
Căci fără tine-n lumea asta,
Mă simt abandonată.

- de Elena Irina Spilca

De ce atunci cand...

De ce atunci cand tu nu esti
Nu pot minti ca nu-mi lipsesti
Si gandu-mi zboara permanent
...numai la tine?

De ce atunci cand tu apari
Mi-e frica doar sa nu dispari
Si imi doresc sa stai mereu
...numai cu mine?

De ce atunci cand te-ntalnesc
Nu am curaj sa te opresc
Si sa iti spun ceea ce simt
...pentru tine?

De ce atunci cand te privesc
Imi este teama sa gandesc
Ca as putea sa te pastrez
...pentru mine?

De ce atunci cand te visez
Nu vreau sa constientizez
Ca la final ma voi trezi
...fara tine?

De ce atunci cand esti cu ea
As vrea sa te pot blestema
Nefericit sa fii mereu
...fara mine?

Eu imi doresc... sa uit!

Cateva ore si voi privi in urma 4 cifre pe care intreaga viata voi incerca sa le uit. Cu tot... si toate... ce au fost...

Toti in jurul meu fac urari, mai mult sau mai putin originale. Pentru unii, noaptea aceasta nu reprezinta nimic. Pentru altii... e prilej de destrabalare. Mai sunt cativa, putini, care chiar traiesc cu iluzia ca... o noapte poate schimba vieti. Se fac analize, se infiripa ganduri noi, se nasc dorinte... pe care apoi le pierdem, una cate una, ca-n fiecare an.

M-am intrebat inevitabil... eu ce-mi doresc? Am luat un creion... o coala alba... si... am inceput cu:

Eu imi doresc...

Dar, stai! Imi ajunge o coala? Sa incep cu sanatate? Cu fericire? Sau poate... bani? Hmmm... nu. Chiar... ce-mi doresc eu? Inchid ochii... il vad pe el... apoi pe David... apoi... tacere. De ce? Pentru ca doare. Totul. Fiecare clipa traita in anul acesta. Doare. Si anul trecut mi-am dorit... unele s-au implinit. Dar nu m-a avertizat nimeni ca mi se vor lua in schimb lucruri pe care le aveam... Nu e drept. Deschid ochii si las lacrima sa cada peste cele trei cuvinte asternute pe foaie. Nu e drept! Mi-e teama... Mi-e teama sa imi doresc ceva. Daca trebuie iar sa dau altceva la schimb? Imi aprind o tigara si invaluita in fumul acesteia, incerc sa privesc cerul prin aceeasi fereastra prin care, cu cateva luni in urma, admiram o frunza ofilita ce se incapatana sa cada. As vrea sa scriu atatea lucruri... si totusi... simt ca e in zadar. Ma retrag. Ma uit cu tristete la coala alba de hartie... apoi... indraznesc si adaug:

SA UIT!

Inainte de a disparea din nou in lumea mea, gasesc puterea de a citi ce am scris si... pentru o clipa... cred ca voi reusi! Focul din fata mea o cere... o ofer... privesc cum se transforma in scrum... cu tot ceea ce am simtit cand am scris. Inca mai soptesc, printre lacrimi, cu un pahar de vin rosu in mana...

Eu imi doresc... SA UIT!

Cum spunea cineva...
ADIO, 2013!
NU-MI VEI LIPSI!

Linistea unui nou inceput...

Pentru linistea unui nou inceput...

pentru a nu uita, pentru a ierta, pentru a indrazni,
pentru a spera, pentru a invata, pentru a iubi,

... pentru tine.


Dansatorule din umbra, ai vrea sa ne plimbam in noaptea aceasta?
In timp ce corpul meu e atat de pasnic
Am putea sa mergem o mie de mile pana zorii zilei apar
In timp ce lumea doarme adanc.

Dansatorule din umbra ai vrea sa ne plimbam in noaptea aceasta?
(Sub bolta de stele)
Intr-un vis ne vom trezi
(Trezi la lumina lunii)
Am putea sa mergem o mie de mile pana zorii zilei apar
(Sa mergem o mie de mile)
In timp ce lumea doarme adanc.

Vânătoarea de bloguri... prin blogosferă

Cu riscul de a deveni antipatică unora dintre potenţialii "rătăciţi" cititori ai acestui blog (deşi consider că este un termen cam pretenţios pentru cele câteva gânduri şi versuri expuse aici doar atunci când am fost copleşită de necesitatea de a-mi descărca sufletul), simt nevoia acută să-mi exprim o părere strict personală cu privire la această lume virtuală, numită de cei mai mulţi... "blogosferă".

Recunosc faptul că nu sunt nici pe departe o expertă a blogurilor. Nici nu intenţionez să devin. Sunt numai o simplă cititoare aflată în permanentă căutare de lucruri frumoase care sper să mă deconecteze, fie şi pentru câteva clipe, de realitatea pe care, adesea, o percep diferit în comparaţie cu ceilalţi. N-am să bat câmpii şi nici nu voi înşira zeci de fraze doar de dragul de a scrie, aşa că voi trece direct la subiect.

În urmă cu ceva timp, adică... ani, atunci când acest curent definit de cuvântul "blog", devenise o modă, am fost curioasă să-l înţeleg. La momentul respectiv mi s-a părut o idee inedită, ba chiar interesantă. Însă am considerat că NU AM NEVOIE să-mi expun gândurile personale în public şi m-am limitat strict la statutul de cititoare. După o vreme, am simţit o degradare din punct de vedere calitativ. Nu neapărat a postărilor. Ci... a întregului. Mai exact, am observat o dorinţă acerbă din partea autorilor de a se face cunoscuţi cu orice preţ. Paginile au devenit din ce în ce mai stufoase, dar nici pe departe cu ceea ce îmi doream să găsesc eu, ci cu reclame de tip AdSense şi tot felul de bannere. Înţeleg perfect motivaţia de a ajunge în acest fel la câţi mai mulţi vizitatori, de a simţi acea împlinire personală că ceea ce transmiţi tu reuşeşte să atingă mai multe suflete... Chestii de marketing de care nu sunt chiar străină. Le-am înţeles perfect. Dar la un moment dat, s-a trecut peste această limită. O mare parte din blogeri au dorit să materializeze eforturile lor în ceva concret: bani! Nu vreau să intru în polemică cu cei care fac parte din această categorie. Într-un fel, sunt capabilă să înţeleg şi acest aspect. Ar fi foarte multe de spus aici...

Totuşi... în sufletul meu n-am putut accepta ideea de a crede în ceva ce a fost scris doar pentru că "trebuie". De atunci, cu un gust amar, am decis să părăsesc această lume, la fel de tăcută ca-n prima zi în care am descoperit-o. Numai că, într-o zi, printr-o conjunctură a vieţii, fără să-mi propun în prealabil, chiar am simţit nevoia de a transmite câteva gânduri... cuiva anume... deşi nu ştiam nici măcar dacă le citeşte. Şi uite că am ajuns să o fac prin intermediul unui blog. Total "pe dinafară", m-am oprit într-un final la titlul: "Ultimele lacrimi". Plecând de la ideea de bază că... voi scrie aici numai când voi simţi nevoia să plâng, l-am considerat ca pe o simplă pagină personală (dar nu chiar un jurnal), sau ca pe un colţişor în care să mă pot retrage de fiecare dată când vreau să-mi descarc sufletul. Nu mi-a păsat de nimic. Nici de faptul că poate fi citit de oameni pe care nu-i cunosc, nici de faptul că poate voi fi judecată etc. Probabil că acum, dacă aş privi din "cealaltă perspectivă", aş afirma că nu a fost o alegere prea inspirată. Dar... nu. Eu mi-am dorit doar... autenticitate. Bune sau rele, să fie rândurile mele. Să exprime cu adevărat starea de spirit ce mă domină într-un moment anume. Să nu o fac pentru X sau Y. Să o fac pentru mine, să pot parcurge mai târziu ceea ce am lăsat în urmă şi să văd dacă am învăţat ceva de la trecut... Să fie real. Să fiu EU!

Bun. Dar... am constatat că nu simt nevoia de a plânge în fiecare zi. Şi m-am bucurat. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă "ar fi trebuit" să fac asta zilnic. Şi uite-aşa, în acele zile în care viaţa mi se părea mai blândă, am ales să arunc o privire, ca-n vremurile bune, la ceea ce scriau alţii. Astfel... a început căutarea. Prima dată, prin intermediul bătrânului Google, am încercat să identific blogurile care se apropiau de ceea ce eu numeam originalitate. Desigur, fiind o fire mai sensibilă, adesea romantică, m-am oprit asupra celor care conţineau poezii de dragoste sau povestioare cu un uşor iz de tragedie. Din păcate, o mare parte din ele, erau... "moarte". Adică... ultimele postări rămăseseră "uitate" acolo... de câţiva ani. Iar din cele "active", majoritatea erau "comerciale". Aşa le definesc eu, ca să folosesc un termen... plastic. Pline de reclame, de citate ce nu aparţineau autorului, de gânduri aşternute doar pentru a îngroşa numărul postărilor care, prin conţinutul lor, urmau să facă şi mai grea viaţa motoarelor de căutare... Topuri... Cataloage... Schimburi... FALSITĂŢI! Sunt rea? Hmmm... În fine...

Astfel, a apărut şi necesitatea de "a separa bobul de neghină" (Matei 3,12). Zis şi făcut. Căutarea s-a transformat în vânătoare. Am început prin a adăuga în blogroll diverse link-uri. Numai că... după vreo două săptămâni, cu fiecare blog nou descoperit, au crescut şi pretenţiile mele. Am mai şters din ele, apoi am adăugat altele şi tot aşa... Nemulţumită permanent de cum arată lista, mi-am creat o scară de valori proprie şi am început să le dau note. M-am gândit apoi că... am devenit prea "critică". Ca să fiu mai explicită, de exemplu, când găseam o poezie "pe gustul meu", gata... îl consideram blogul perfect! Dar... după câteva zile, dacă autorul acestuia îşi publica o viziune personală cu privire la... un subiect ce face parte din realitatea de zi cu zi... pfff... brusc, mă simţeam trădată de instinct şi mă întrebam dacă merită "să-i mai dau o şansă", de parcă eu aş fi fost singura de care depindea însăşi existenţa acelui blog. Adevărul este că, modul în care percep eu această lume... această blogosferă mioritică (căci la ea mă refer acum), este total diferit al altora. Eu mi-am imaginat mereu că un blog trebuie să fie... o pagină personală şi nimic mai mult. Ruptă de realitate complet, nu? Mda. Poate că aşa îmi doream eu să fie... o lume paralelă cumva cu ceea ce se întâmplă în jur. O lume a viselor, a gândurilor curate, neinfluenţată de evenimentele din jur sau... chestiile tangibile. O visătoare... Ştiu! În schimb, am dat peste... prima zi de şcoală... Roşia Montana... cum să slăbim... ce să mâncăm... imaginile cu ultimul tip de telefon achiziţionat de o blogăriţă cu ani de experienţă în domeniu... etc...

Rămân o cititoare şi nimic mai mult. Şi... da. Am scris asta nu ca un reproş pentru blogurile "comerciale" ci doar ca să-mi amintesc atunci când plec la vânătoare de bloguri, să rămân fidelă acelei scări de valori. Să caut doar ceea ce este autentic... ce provine din inimă... scrieri necondiţionate de nimic... gândurile curate... rândurile în care mă regăsesc cu uimire... versurile aşternute ca urmare a unor sentimente care există cu adevărat în sufletul autorului şi pe care nu ai cum să nu le distingi de cele false... tot ceea ce este, aici, în lumea mea neînţeleasă, REAL, dincolo de cealaltă REALITATE!

P.S.: Nu trebuie să mă luaţi prea mult în seamă pentru că, deşi aparent mă adresez vouă, în realitate, vorbesc doar cu mine. Încerc să identific cauzele care m-au determinat să percep blogosfera asta, altfel decât majoritatea celor din jur. A... încă ceva... simt o plăcere diabolică de fiecare dată când iniţiez vânătorea de bloguri. Sper doar să... nu ajung eu cea vânată. No more comments.

Decât să spui...

Decât să spui... că nu-ţi mai pasă,

Mai bine pleci, şi-n urmă lasă
Numai speranţa, că-ntr-o zi,
În trecut, de vom privi,
Vom avea ca amintire,
Nu doar o falsă iubire.

Decât să spui... că nu mai simţi,
Mai bine prefă-te, şi minţi,
Fără să declari ritos
Că totul a fost oţios,
Şi n-au existat momente
Cu lacrimi şi sentimente.

Decât să spui... că nu mai vrei,
Mai bine fugi, şi-n ochii mei,
Permite-mi să pot păstra
Chipul, ce îl veneram cândva,
Să nu-l creez iar din suspine,
Când îl aştept şi nu revine.

Decât să spui... că-ţi pare rău,
Mai bine taci, şi-n gândul tău,
Încearcă din nou să mă ierţi,
La final, să nu regreţi
C-ai ales să faci risipă
De vorbe rostite-n pripă.

De ce-ncerci să fii... ceea ce nu eşti?

De ce n-ai curajul să spui ce gândeşti?

De ce-alegi să taci în loc să-mi vorbeşti?
De ce vrei să fugi dar nu îndrăzneşti?
De ce mai insişti timpul să-l opreşti?

De ce-n întrebări te mai rătăceşti?
De ce le eviţi şi nu le rosteşţi?
De ce îţi e frică să-mi mărturiseşti?
De ce te ascunzi şi nu mă priveşti?

De ce de răspunsuri încă te fereşti?
De ce îţi e teamă c-ai să le găseşţi?
De ce-mi dai speranţe şi mă amăgeşti?
De ce nu-mi arăţi că nu mă doreşti?

Şi de ce-ţi mai pasă dacă mă răneşti,
Când ştii foarte bine că nu mă iubeşti?

Mi-ai spus că am timp...

"Avem timp pentru toate"... era vorba ta,
Dar ai fugit departe şi nu te pot certa,
Că n-ai mai avut timp, în versurile tale,
S-oferi şi tandreţe, pe lâng-atâta jale!

Mi-ai spus că am timp... c-aş putea dormi,
Să las totu-n urmă, când mă voi trezi,
Şi din faţa sorţii s-alerg ca nătânga,
Să fug de durere, în dreapta şi-n stânga.
Să pot repeta, în viaţa reală,
Chiar dacă regret, aceeaşi greşeală,
Pe alţii să-i judec, căutând dreptate,
Şi să mă absolv de-ale mele fapte.

Mi-ai spus că am timp... să citesc ceva,
Ba chiar şi să scriu, căci pot corecta,
Să îmi fac proiecte din ceva concret,
Şi să le ignor, când nu le respect.
Să îmi fac iluzii, ca-n cenuşa lor,
Mai târziu să caut imagini ce dor,
Cu ambiţii-n faţă, să merg mai departe,
Să mă lupt cu boli, trecând peste moarte.

Mi-ai spus că am timp... cu un gest meschin,
Să-nvinovăţesc chiar şi-al meu destin,
S-arunc cu priviri la nori şi fragmente,
Rupte din reclame, sau chiar accidente.
Să amân răspunsuri, s-alung întrebări,
Şi să-mi amintesc, printre cugetări,
Că mă pot juca c-un vis ce-l creez,
Iar când îl distrug, să-l reinventez.

Mi-ai spus că am timp... cerându-mi să cred,
Că îmi pot permite prieteni să pierd,
Ba chiar şi să uit, minţind că-s futile,
Toate acele lecţii, ce păreau utile.
Dar de ce atunci când mi se oferă,
Daruri de la oameni, care apoi speră,
Că voi înţelege însemnătatea lor,
Eu spun că n-am timp... nici măcar să mor?

Avem timp

de Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
Să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
Să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
Avem timp să citim şi să scriem,
Să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
Avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
Avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
Să învinovăţim destinul şi amănuntele,
Avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
Avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
Avem timp să sfărmăm un vis şi să-l reinventăm,
Avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
Avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
Avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta - murim.

Aud

Aud lacrimi care curg pentru ce a fost cândva,

Aud glasul lui cum spune "Iartă-mă, iubita mea!",

Aud rânduri fără sens, aşternute pe hârtii,

Şi-a ei inimă cum strigă "Fără el nu pot trăi!".

Aud clipe revenite din trecutul mult prea rece,

Aud gândul cum îl minte că-n final totul va trece,

Aud şoapte ce distrug tăcerea dintre-amândoi,

Şi-al ei suflet cum imploră "Te rog, vin-o înapoi!".

Aud poze rupte-n două cum împart acelaşi drum,

Aud lumea ei cea nouă, ce s-a prefăcut în scrum,

Aud bibelouri sparte cum scrâşnesc sub paşii lui,

Şi un plânset de copil, ce se simte-al nimănui.

Aud vorba lui pripită cum răsună-ntre pereţi,

Aud vise năruite cum o-ntreabă "De ce-l ierţi?",

Aud tăcerea subită cum se lasă-n miez de noapte,

Şi-o iubire ce se zbate, prinsă în captivitate.

Te rog

Te rog, ai milă de mine, în vise când îmi apari,
Şi nu-mi dărui suspine, dimineaţa, când dispari.
Te rog, intră-n lumea mea, fără să-mi aduci durere,
Şi presară-n urma ta doar un dram de mângâiere.

Te rog, curmă-mi suferinţa, ştergând ultimele lacrimi,
Şi redă-mi iarăşi credinţa într-o viaţă fără patimi.
Te rog, învaţă-mă tu, cum pot să mă amăgesc,
Şi să-i spun iubirii "NU!" fără să te mai rănesc.

Te rog, arată-mi o cale, să pot fi a ta iubită,
Şi-umple colţurile goale din inima mea rănită.
Iar la final, să-mi oferi şi puterea de-a trăi,
Dar te rog, să nu îmi ceri, să devin ce nu pot fi!

Bun rămas

Au trecut atâtea nopţi,
De când te minţeai că poţi,
Cu numai două cuvinte,
Să uiţi ce-a fost înainte.

Au trecut atâtea zile,
De când îţi păstrai pe file,
Gânduri scrise cu durere,
Tânjind după mângâiere.

Au trecut prea multe seri,
De când îţi şopteai că speri,
De mâine să poţi lăsa,
Tot ce-a fost, în urma ta.

Au trecut şi dimineţi,
De când îţi doreai să ierţi,
Chipul pe care-l chemai,
Din vise când te trezeai.

Au trecut toate, pe rând,
Şi-acum te întrebi, plângând,
De ce te mai uiţi la ceas,
Când tu i-ai spus "Bun rămas!"?

O a doua şansă

Bună dragilor, 

În această dimineaţă, înainte de a începe să scriu, am cugetat minute-n şir la titlul pe care ar trebui să-l aleg pentru "întâmplarea" pe care intenţionez să v-o fac cunoscută şi vouă. Am oscilat între: "Un fragment din viaţa mea", "O zi pe care nu o voi uita niciodată" şi "Nimic nu este întâmplător". 

Iniţial, toate trei mi s-au părut la fel de reprezentative pentru conţinutul poveştii de mai jos, dar privind o clipă la blogurile pe care le urmăresc, am văzut că-n urmă cu 21 de ore, cineva a făcut o postare sub titlul "Pot face orice! - un fragment din viaţa mea". Nedorind să copiez pe nimeni, am renunţat la prima variantă care mi-a venit în minte şi am reflectat asupra celei de-a doua. Însă mi-am dat seama că-n ultima perioadă am parte de prea multe zile care se încadrează în categoria celor ce nu pot fi uitate uşor, aşa că, nici această versiune nu m-a mulţumit, considerând-o un pic prea banală. În cele din urmă, m-am oprit la: "Nimic nu este întâmplător". Totuşi... n-am ales-o nici pe aceasta. Dacă o s-aveţi răbdarea de a parcurge rândurile mele până la final, probabil că veţi înţelege de ce. 

Aşadar... 30 august 2013, ora 05:00 am. O zi de Vineri ce părea că va fi la fel de monotonă ca şi celelalte. M-am trezit după o noapte agitată, bântuită de vise ciudate, încercând să leg frânturi de imagini cu speranţa că le voi putea da un înţeles. Dar am renunţat repede când mi-am amintit că trebuie să mă prezint la un interviu. Mă aflu într-o perioadă în care aspir la un job mai bun comparativ cu cele anterioare, sperând să pot evolua, în sfârşit, la un stadiu nou, în care să-mi câştig existenţa din ceea ce îmi place să fac cu adevărat. O perioadă în care soarta mă obligă să fac faţă unor schimbări radicale, în care mă simt singură deşi împart patul cu omul pe care destinul mi l-a adus în cale în urmă cu şase ani, în care nu mă pot considera o mamă capabilă de a-şi ţine copilul aproape, încredinţîndu-le bunicilor această sarcină... În fine. Trec peste toate astea. E mai puţin relevant şi nu vreau să insist asupra acestor aspecte. Cel puţin nu acum... 

M-am ridicat din pat fără niciun chef şi am deschis larg fereastra pentru a lăsa aerul rece al dimineţii să-mi invadeze plămânii. Este o senzaţie plăcută şi unică, de care mă bucur mereu cu aceeaşi intensitate. Locuiesc la curte, iar în faţa camerei mele se află un pom. Nu ştiu de ce simt nevoia să menţionez asta, dar acum câteva săptămâni, într-o altă zi ce mi s-a întipărit în memorie ca fiind "una specială", am sesizat în coroana sa... o frunză uscată. Dacă aş fi avut talentul de a picta, mi-aş fi dorit să imortalizez acea imagine. Am fost impresionată de înverşunarea cu care frunza "moartă" se împotrivea adierii vântului, dorind parcă să-mi spună că nu a venit încă timpul să-şi părăsească suratele... că totuşi ea nu este moartă, ci doar... altfel. Este pata de culoare menită să întregească un tablou al vieţii şi păstrată acolo de natura care mi-a lăsat impresia că încearcă să mă înveţe ceva. Am înţeles, într-o singură secundă, cât de simplu este să cedezi şi să spui "Renunţ!". Dar viaţa este un dar primit de la Dumnezeu, atât de frumos, încât nu avem dreptul de a ne da bătuţi şi trebuie să ne luptăm până la capăt, preţuind fiecare clipă trăită. Dacă o frunză poate face asta, eu de ce n-aş fi în stare? De atunci, desigur, s-au mai veştejit şi altele. Unele chiar au căzut şi zac impregnate pe solul rece, ca o dovadă că nimic nu este veşnic. Mai devreme sau mai târziu, toţi vom urma aceeaşi cale şi va trebui să părăsim această lume. Însă acea frunză era acolo. Este şi acum. 

Din teama de a nu-mi ruina ziua, am decis să nu mă mai gândesc la ea. Aveam nevoie de energie. Fără să mă grăbesc, m-am dus să-mi fac un duş. Dar nu m-am simţit suficient de revigorată şi am acceptat ideea că am nevoie de altceva. Încerc de ceva timp să-mi schimb stilul de viaţă, să am mai multă grijă de mine, să fac mai multă mişcare, să renunţ la fumat şi alte vicii. Însă ce poate fi mai atractiv decât mirosul îmbietor al unei o cafele tari într-o dimineaţă răcoroasă? Chiar aveam nevoie de asta. N-am rezistat tentaţiei şi alungându-mi sentimentul de vinovăţie, mi-am spus că nu este chiar atât de grav dacă voi face o excepţie. Şi cum o ceaşcă de cafea este mai dulce când o savurezi în compania fumului de ţigară, m-am lăsat pradă vechilor obiceiuri. Am răsfoit un pic gândurile aşternute pe alte bloguri, i-am oferit câteva momente de tandreţe motănelului meu, şi într-un final am decis că trebuie să mă pregătesc pentru întâlnirea cu potenţialul angajator. Mi-am verificat încă o dată traseul pe care trebuia să-l parcurg. Mai aveam două ore la dispoziţie, timp suficient pentru a lua şi micul dejun, dar organismul l-a refuzat categoric. Eram stăpânită de o stare de emoţie inexplicabilă, cu toate că nu mă aflam la primul interviu. Am dat vina pe importanţa prea mare pe care, poate că, o acordam acestui job. Indecisă cu privire la vestimentaţia pe care să o aleg, am zăbovit câteva zeci de minute în faţa oglinzii. Doream să afişez imaginea unei femei sigură pe ea, deşi nu mă simţeam nici pe departe aşa. Apoi am ieşit pe uşă, nebănuind că mă voi întoarce cu o altă percepţie asupra noţiunii de "viaţă". 

Pe drum, m-am surprins cu gândurile departe... la lucruri ce nu aveau nicio legătură cu job-ul respectiv sau cu pregătirea mea profesională. Eram conştientă că trebuie să mă concentrez la prezent, însă mintea îmi zburda aiurea, afişându-mi secvenţe dintr-un trecut pe care-l credeam uitat. La un moment dat, în aşteptarea unui tramvai, am fost readusă la realitate de o voce răguşită. În faţa mea se afla un bătrân, îmbrăcat sărăcăcios, cu ochii umezi şi o barbă neîngrijită. Neînţelegând ce-a spus, l-am rugat să repete. M-a întrebat cu glas umil, dacă am să-i dau o monedă. De obicei, mă las uşor impresionată de cerşetorii mai în vârstă, mai ales când le zăresc neputinţa din ochi. Nu era invalid. Nu părea nici vreun alcoolist. Era... doar bătrân, aparent, foarte necăjit. Primul instinct a fost să duc mâna la geantă pentru a-i oferi nişte bani. Însă am văzut că se apropia tramvaiul şi fără să-mi pot explica nici acum de ce, i-am răspuns că nu am, chiar revoltată că a intervenit între mine şi gândurile mele. A lăsat capul în jos. Şi-a continuat drumul fără să se uite înapoi. L-am urmărit pentru câteva clipe şi am fost cuprinsă de remuşcări. M-am certat singură: "Nu muream dacă îi dădeam ceva...". Nervoasă pentru c-am luat o decizie pripită, m-am urcat în tramvai şi-am încercat să-mi eliberez conştiinta de mustrări. 

După circa o jumătate de oră, mă aflam în apropiere de adresa firmei la care speram să fiu angajată. Ajunsesem mai repede decât îmi propusesem. Practic, trebuia doar să traversez. Dar m-am oprit în loc pe trotuar, nehotărâtă. Aveam de ales între a mă îndrepta către trecerea de pietoni sau a mai pierde puţin timpul căscând ochii în vitrinele magazinelor. Cred că nu a durat mai mult de două sau trei secunde până când, într-un final, am considerat că n-are rost să mai stau, şi-am decis că ar fi mai bine să traversez. Am făcut primul pas. Însă n-am mai apucat să-l fac şi pe al doilea. Un zgomot a răsunat asurzitor în spatele meu şi am îngheţat. Nu de frică. Pur şi simplu, simţurile mele parcă se aflau într-o altă dimensiune, iar timpul a căpătat un alt ritm. Totul a durat doar o clipă. Eram înconjurată numai de cioburi împrăştiate pe asfalt, dar nu reuşeam să înţeleg ce se întâmplă. Am întors capul şi am zărit chipul unei alte femei, la o distanţă de numai câţiva metri de mine. N-am să uit niciodată expesia acelei feţe. Era un amestec de furie, groază şi disperare. Atunci am realizat că între noi se afla rama unei geam, căzut de la etajul 9 al unui apartament, pe locul în care, cu numai o secundă înainte, mă întrebam în ce direcţie să merg. Dacă nu m-aş fi decis, cred că nici nu mai aveam cum să o fac vreodată. 

În mod ciudat, n-am avut puterea de a riposta sau de a spune ceva. În schimb, am văzut că erau alţi oameni în jur care se uitau în sus, ţipând şi înjurând de mama focului. Femeia din spatele meu s-a apropiat şi m-a întrebat dacă sunt bine. Nici nu sunt sigură dacă sau ce i-am răspuns. Îmi amintesc doar că a început, cu şi mai multă înverşunare, să-i adreseze nişte vorbe, nu prea ortodoxe, proprietarului nevăzut al acelui apartament. Dar la fereastra respectivă nu părea să fie cineva prezent. N-am vrut să mai stau. Am încercat să-mi revin. M-am prezentat la interviu cu gândurile răvăşite. N-a fost cum am sperat. Dar, ca să fiu sinceră, chiar nu mă mai interesa. Singurul lucru pe care mi-l mai doream, era să ajung cât mai repede la casa părinţilor mei. Am intrat fără să le spun nimic şi m-am dus direct la bebeul meu. L-am strâns cât am putut de tare în braţe şi am simţit un fior. De această dată chiar a fost... frică. O frică pe care nu mai vreau să o simt vreodată... un fior rece ce mi-a strabătut întreaga fiinţă şi mi-a arătat că nimic pe lumea asta nu este mai de preţ decât viaţa însăşi! 

Mi-am luat copilul şi m-am întors acasă. Am intrat pe aceeaşi uşă pe care, nu cu mult timp în urmă, ieşisem fără să ştiu că... ar putut fi pentru ultima dată. Mă gândesc la cât de adevărată este vorba aceea: "Dacă e să mori, se poate întâmpla oricând. Poţi merge pe stradă şi să-ţi cadă ceva în cap.". Am auzit-o de multe ori însă n-am luat-o niciodată în serios. Nu am avut timp de asta. Tot timpul am considerat că există alte lucruri mai importante. Aseară, am fost tentată să-i povestesc şi soţului meu, însă... n-am putut s-o fac. Nu pot explica exact de ce. Cred că l-aş fi pus într-o postură prea delicată. M-aş fi simţit ca şi cum i-aş fi zis "Ştii... azi era să mă pierzi!". Nici eu nu sunt sigură cum aş fi reacţionat într-o astfel de situaţie. Poate că aş fi încercat să-i arăt mai multă atenţie persoanei care mi-ar fi mărturisit o asemenea "întâmplare", de teamă că, atunci când am să-mi doresc să fac asta, nu voi mai avea cui. Dar nu vreau ca el să devină altfel doar datorită unei "întâmplări". Nu. Vreau s-o facă singur, numai dacă şi când o simte. Până la urmă... există o soartă, nu? Când e să fie, înseamnă că aşa trebuie să fie! De ce să mă împotrivesc? 

Tot aseară, înainte de culcare, împreună cu băieţelul meu, i-am mulţumit lui Doamne-Doamne. Dar n-am rezistat să nu plâng când mi-am dat seama că toate au sens. Şi vorbele mele spuse înainte... şi dorinţa de a cunoaşte lacrimile de fericire... şi întrebarea mea cu privire la ce s-ar întâmpla dacă, dintre EL şi EL, aş dispărea EU... şi regretul din clipa în care l-am refuzat în staţia de tramvai pe acel bătrân... până şi frunza ofilită care refuză să moară... Da. Poate chiar şi faptul că citeşti aceste rânduri. 

Apoi mi-am amintit, fără să vreau, de cineva. Mi-am amintit de acei eroi necunoscuţi pe care, uneori, Dumnezeu îi aduce în calea noastră. Sunt acei oameni care ne întind o mână de ajutor pentru a ne oferi o a doua şansă la viaţă. Şi lor merită să le mulţumim! Dar nu uitaţi de îngeri. În prima mea postare pe acest blog, scriam la un moment dat că, atunci când eram mică, obişnuiam să mă rog la îngeraşul meu, cerându-i să mă protejeze de răul din jur. Apoi am adăugat şi faptul că, de la un timp, nu-l mai simt aproape. Acum însă, ştiu că e acolo şi mă veghează. De fapt, a făcut-o întotdeauna, chiar şi atunci când eu nu-l mai simţeam. Iar "întâmplarea" asta nu a fost chiar o întâmplare. Trebuia să aibă loc tocmai pentru ca eu să nu mai fiu atât de oarbă şi să-l pot vedea. EL m-a făcut să pot înţelege că nimic nu este întâmplător... 

EL doar mi-a dăruit... o a doua şansă.

Un Suflet către O Inimă

Inimă, plângi în tăcere,
Şi nu-mi mai striga nimic.
Tu vrei numai mângâiere,
Poate-am să-ţi ofer un pic.

Te rog doar să încetezi
Când o mai simţi că suspină,
Şi să nu-mi mai reproşezi,
Fiindcă nu eu sunt de vină!

Când ea a decis să plece,
Pe tine te-a întrebat?
Căci mie mi-a zis că trece,
Însă nici nu i-a păsat.

Ar fi trebuit să spună,
Dar s-a prefăcut că plouă,
Cel puţin să fac-o glumă
Şi să nu ne rupă-n două.

S-a luat numai după minte
Şi ştia că e greşit,
Iar de la nişte cuvinte,
Vezi şi tu ce a ieşit!

Am încercat să-i explic
Că nu e bine ce face,
Dar n-a vrut să mă implic,
Şi-acum suspină şi tace.

Iar când e-n singurătate,
I-e teamă să ne privească.
Îşi doreşte-o jumătate
Fără să ne mai rănească.

Hai să-ţi spun un mic secret:
Am ascuns o mângâiere.
Unii cred că nu-i corect,
Să o dau oricui o cere!

Însă tot ţi-o dăruiesc,
Şi-o fac cu un singur gând,
Lacrimile să-ţi opresc,
Căci nu vreau şi eu să plâng.

Iluzia

Prinsă-n cascada de vise şi şoapte,
O pradă a iluziei că pot să te-ating,
Cu ochii în lacrimi, te caut în noapte,
Dar nu te găsesc, şi-ncep să te strig.

Prin bezna morbidă, aud al tău nume,
Întors de-un ecou, se stinge încet,
Şi pentru o clipă, el pare că spune
De-l mai chem o dată, nu am să regret.

Trag aer în piept, îl rostesc din nou,
Şi-ascult în tăcere, străpunsă de teamă,
Că iar am s-aud doar un biet ecou,
Fără să mi-l dea pe cel ce îl cheamă.

Dar din taina nopţii, chipul tău apare,
Şi cu ochii blânzi simt cum mă priveşti,
Iar la primul zâmbet, inima-mi tresare,
Este fericită... dar oare TU eşti?

Între EL şi EL

"Toate femeile sunt îndrăgostite de un alt bărbat. Cine se poate lăuda că a cucerit primul inima unei femei? În toată viaţa n-am întâlnit nicio singură dată un bărbat care să fi fost bărbatul Numărul Unu. Numărul Doi câteodată, adesea Numărul Trei, Patru, Cinci, dar Numărul Unu, niciodată. Binenţeles că există, dar nu l-am întâlnit!"

Wilkie Collins (Femeia în alb)

Între NOI DOI, există doar EL.
Când mă gândesc la EL, aş vrea să fi fost TU.
Când TU nu eşti lângă mine, mă gândesc la EL.
Unde este EL, nu te afli TU.
Unde eşti TU, nu se află EL.
Ce-mi oferă EL, nu ai TU.
Ce-mi oferi TU, nu are EL.
Dacă EL ar dispărea, mi-ai rămâne TU.
Dacă TU ai renunţa, l-aş accepta pe EL.
Între NOI DOI, exişti doar TU.

Şi până la urmă... între EL şi EL, sunt doar EU.

Dar dacă EU nu aş mai fi?

Îţi mulţumesc

Îţi mulţumesc. Astea sunt primele mele cuvinte pentru tine. Vreau doar să-ţi mulţumesc! Mă amuză gândul că cel mai probabil nu vei citi niciodată aceste rânduri. Dar aseară, ţi-am surprins privirea... Te prefăceai că citeşti, iar eu... că dorm. Însă mă studiai. Şi te-am simţit atât de intens... Pentru o clipă am avut intenţia de a spune ceva, dar am tăcut. A trecut mult timp de când nu te-am mai avut atât de aproape... Şi recunosc că nu mă mai credeam în stare să ajung la tine... aşa. Dar aseară... le-am auzit pe toate. Şi întrebări, şi frământări, şi dileme... pe toate. M-am răsfăţat cu ele şi m-am simţit pentru o clipă, iubită. Ştiu că erai undeva... departe... ştiu că şi tu percepi că există ceva... dar aseară, deşi trebuia să mă îngrijorez, din contră, m-am liniştit.

M-am bucurat ca o copilă doar pentru că erai lângă mine. Era tot ce aveam nevoie. Nu m-au interesat răspunsurile pe care ţi le ofereai singur în tăcere, deşi mimica chipului tău trăda un sentiment de nesiguranţă. Am ignorat totul. Important pentru mine nu a fost decât faptul că încă îţi pasă, că vrei să afli ce este în neregulă cu mine, că mai exist pentru tine, că mă auzi chiar şi atunci când tac. După prea mult timp... Şi atunci, eu de ce nu ţi-aş oferi dreptul de a intra în lumea mea ? Astăzi chiar cred că meriţi o şansă... încă una. O meriţi doar pentru că aseară, n-ai ştiut că sunt cu tine. Ai fost TU! Dar te-am simţit. Însă nu aveai habar. Te credeai departe... Nici măcar acum nu ştii. Am fost acolo.

Te-aş ruga doar atât: nu te juca cu şansa asta!

S-ar putea să fie ultima. Şi să nu ştii... la fel ca aseară... la fel ca acum...

Lacrimi de fericire

De fiecare dată când intenţionez să-mi expun sufletul aici, mă lovesc de o barieră... intangibilă. Cu toate că am creat această lume virtuală doar pentru mine, nu pot să nu mă gândesc că, aceia dintre voi care ajung întâmplător să-mi parcurgă rândurile, chiar dacă nu o vor arăta, poate din milă sau... alte considerente, în sinea lor mă vor judeca. Şi mereu îmi repet că aici AM DREPTUL să fiu EU aşa cum simt, să spun ceea ce mă doare, să nu mai tac... căci o fac destul în viaţa de zi cu zi. Asta pentru că este mai uşor "să plângi" atunci când te afli sub protecţia anonimatului, comparativ cu situaţia "jenantă" în care faci acest pas în faţa oamenilor din jurul tău ce te privesc şi aparent, par dispuşi să te asculte. Dar şi ei te judecă. Însă, de asemenea, de cele mai multe ori, nu ţi-o vor arăta.

Tocmai de aceea, de acum înainte, voi renunţa la această barieră şi voi scrie, zi de zi, până când voi simţi că nu mai am nevoie să fac asta. Îmi vine să zâmbesc pentru că o întrebare inevitabilă îşi face loc în mintea mea şi-mi dau seama că nu-i pot oferi un răspuns: "Când oare nu voi mai simţi nevoia să fac asta ?". Trec peste moment şi îmi focusez atenţia asupra situaţiei în care mă regăsesc în prezent.

Îmi amintesc de faptul că, nu peste foarte mult timp, voi trece un prag, acela al vârstei de 30 ani. Mă sperie. Simt că nu voi avea timp suficient pentru tot ce mi-am dorit să obţin în intervalul oferit de umila mea existenţă. Şi ca orice om, privesc în urmă, însă nu pentru a-mi face o analiză asupra lucrurilor măreţe realizate până azi, ci doar pentru a vedea cât de multe sunt acelea pe care n-am avut curajul să le fac... şi pe care acum le regret. Sunt convinsă că există oameni care consideră că nu s-au născut în perioada potrivită. Unii şi-ar fi dorit să-şi ducă existenţa undeva în viitor, alţii în trecut... Probabil, sunt acei "inadaptaţi"... ai prezentului. Recunosc faptul că şi eu mă număr printre ei. Însă m-am resemnat, pentru că oricum nu pot schimba nimic. Nu mă pot naşte a doua oară, nu pot fugi de realitate, nu pot nega interacţiunea cu ceilalţi semeni, nu pot mă pot preface că nu exist. Însă pot face altceva: mă pot schimba! Iar asta ţine numai de mine.

În ultimul timp mi-am descoperit o nouă pasiune: încercarea de a pătrunde, fie şi pentru câteva clipe, în gândurile altor oameni. Răsfoiesc tot felul de bloguri pentru că vreau să înţeleg de ce unii simt atât de tare nevoia de a se exprima, de a se bucura sau de a plânge... dar mai ales, aş vrea să înţeleg de ce fac asta în scris, de cele mai multe ori, adresându-se propriei persoane şi nu celor din jur... Practic, asta fac şi eu, nu ? Însă, dacă cineva m-ar întreba "Bine, dar tu de ce o faci ?", cred că aş motiva fără să stau prea mult pe gânduri cu formula clasică... "la mine e altceva". Mda... sigur... Dar cu timpul am înţeles că nu este decât o iluzie. Vrem să trăim senzaţia că suntem mai speciali, că problemele noastre sunt mult mai importante decât ale altora, că suferinţa noastră este mult mai profundă, că pe noi ne doare mai tare... însă nu este adevărat. Gândim aşa doar pentru că... sunt ale noastre!

Acceptând şi asta, înţelegând faptul că lacrimile mele nu curg mai tare decât ale unei fete de 18 ani dezamăgită în dragoste sau decât ale unei mame al cărei copil poate zace răpus de boală, fără prea multe şanse la o viaţă normală, voi continua să o fac. Ba nu... reformulez: voi începe să o fac! Am nevoie de asta. Am nevoie să-mi descarc sufletul şi m-am decis să distrug bariera pe care... da, chiar eu am ridicat-o. Cred că îmi este de ajuns cât m-am privit prin ochii altora. N-am s-o mai fac. Am obosit să-i ascult, să încerc să le arăt compasiune, să le spun că îmi pasă, iar apoi să mă retrag din nou în lumea mea, la fel de tristă... şi pustie. Vreau să fiu EU! Bună, răutăcioasă, egoistă, tandră, melancolică, tristă sau fericită... Să nu mă mai las afectată de ce vei spune TU sau... EL.

Sunt convinsă că, după o vreme, dacă voi reuşi asta, îmi voi găsi şi liniştea. Iar liniştea... poate însemna fericirea, chiar dacă, pentru a ajunge la ea, voi irosi lacrimi... Într-o zi, ştiu că până şi ele vor fi altfel... vor fi lacrimi de fericire. Nu le-am simţit niciodată cu adevărat. Nu atât de mult cât mi-am dorit. Dar acum le vreau atât de tare încât mi-am jurat că de azi le voi căuta zi de zi, până când le voi găsi, chiar de-ar fi să le primesc ca pe un ultim secret pe care destinul mi-l va dezvălui în viaţa asta.

Eu cred... Cred în lacrimi de fericire! Şi le vreau...

Clepsidra

Îţi dăruiesc ploaia, să-mi poţi îneca lacrimile,
Îţi dăruiesc vântul, să-mi poţi alunga regretele,
Îţi dăruiesc tunetul, să-mi poţi rupe tăcerea,
Îţi dăruiesc curcubeul, să-mi poţi colora visul,

Îţi dăruiesc noaptea, să-mi poţi împlini dorinţele,
Îţi dăruiesc stelele, să-mi poţi reda speranţele,
Îţi dăruiesc luna, să-mi poţi lumina inima,
Îţi dăruiesc soarele, să-mi poţi încălzi sufletul,

Şi-ţi cer doar o clepsidră, să pot avea şi timpul,
Să le accept pe toate.

De ce?

De ce nu pot păstra tăcerea,
când am ales chiar eu să plec?
De ce-ţi vreau iarăşi mângâierea,
când eu spuneam că toate trec?

De ce te caut iar în vise,
când le priveam ca pe-un păcat?
De ce m-aplec la gânduri scrise,
când nici măcar nu mi-a păsat?

De ce mă uit azi înapoi,
când repetam că "N-am nevoie!"?
De ce-am distrus cuvântul "noi",
când tu mi-ai zis că nu am voie?

De ce?

Încerc... fără tine

Încerc să exist, să uit, să pot,
Încerc să respir, să visez, să vreau,
Încerc să iert, să tac, să sper,
Încerc să învăţ, să ascult, să gândesc,
Încerc să cred, să zâmbesc, să iubesc,
Încerc să plâng.
Încerc... fără tine.