Bună dragilor,
În această dimineaţă, înainte de a începe să scriu, am cugetat minute-n şir la titlul pe care ar trebui să-l aleg pentru "întâmplarea" pe care intenţionez să v-o fac cunoscută şi vouă. Am oscilat între: "Un fragment din viaţa mea", "O zi pe care nu o voi uita niciodată" şi "Nimic nu este întâmplător".
Iniţial, toate trei mi s-au părut la fel de reprezentative pentru conţinutul poveştii de mai jos, dar privind o clipă la blogurile pe care le urmăresc, am văzut că-n urmă cu 21 de ore, cineva a făcut o postare sub titlul "Pot face orice! - un fragment din viaţa mea". Nedorind să copiez pe nimeni, am renunţat la prima variantă care mi-a venit în minte şi am reflectat asupra celei de-a doua. Însă mi-am dat seama că-n ultima perioadă am parte de prea multe zile care se încadrează în categoria celor ce nu pot fi uitate uşor, aşa că, nici această versiune nu m-a mulţumit, considerând-o un pic prea banală. În cele din urmă, m-am oprit la: "Nimic nu este întâmplător". Totuşi... n-am ales-o nici pe aceasta. Dacă o s-aveţi răbdarea de a parcurge rândurile mele până la final, probabil că veţi înţelege de ce.
Aşadar... 30 august 2013, ora 05:00 am. O zi de Vineri ce părea că va fi la fel de monotonă ca şi celelalte. M-am trezit după o noapte agitată, bântuită de vise ciudate, încercând să leg frânturi de imagini cu speranţa că le voi putea da un înţeles. Dar am renunţat repede când mi-am amintit că trebuie să mă prezint la un interviu. Mă aflu într-o perioadă în care aspir la un job mai bun comparativ cu cele anterioare, sperând să pot evolua, în sfârşit, la un stadiu nou, în care să-mi câştig existenţa din ceea ce îmi place să fac cu adevărat. O perioadă în care soarta mă obligă să fac faţă unor schimbări radicale, în care mă simt singură deşi împart patul cu omul pe care destinul mi l-a adus în cale în urmă cu şase ani, în care nu mă pot considera o mamă capabilă de a-şi ţine copilul aproape, încredinţîndu-le bunicilor această sarcină... În fine. Trec peste toate astea. E mai puţin relevant şi nu vreau să insist asupra acestor aspecte. Cel puţin nu acum...
M-am ridicat din pat fără niciun chef şi am deschis larg fereastra pentru a lăsa aerul rece al dimineţii să-mi invadeze plămânii. Este o senzaţie plăcută şi unică, de care mă bucur mereu cu aceeaşi intensitate. Locuiesc la curte, iar în faţa camerei mele se află un pom. Nu ştiu de ce simt nevoia să menţionez asta, dar acum câteva săptămâni, într-o altă zi ce mi s-a întipărit în memorie ca fiind "una specială", am sesizat în coroana sa... o frunză uscată. Dacă aş fi avut talentul de a picta, mi-aş fi dorit să imortalizez acea imagine. Am fost impresionată de înverşunarea cu care frunza "moartă" se împotrivea adierii vântului, dorind parcă să-mi spună că nu a venit încă timpul să-şi părăsească suratele... că totuşi ea nu este moartă, ci doar... altfel. Este pata de culoare menită să întregească un tablou al vieţii şi păstrată acolo de natura care mi-a lăsat impresia că încearcă să mă înveţe ceva. Am înţeles, într-o singură secundă, cât de simplu este să cedezi şi să spui "Renunţ!". Dar viaţa este un dar primit de la Dumnezeu, atât de frumos, încât nu avem dreptul de a ne da bătuţi şi trebuie să ne luptăm până la capăt, preţuind fiecare clipă trăită. Dacă o frunză poate face asta, eu de ce n-aş fi în stare? De atunci, desigur, s-au mai veştejit şi altele. Unele chiar au căzut şi zac impregnate pe solul rece, ca o dovadă că nimic nu este veşnic. Mai devreme sau mai târziu, toţi vom urma aceeaşi cale şi va trebui să părăsim această lume. Însă acea frunză era acolo. Este şi acum.
Din teama de a nu-mi ruina ziua, am decis să nu mă mai gândesc la ea. Aveam nevoie de energie. Fără să mă grăbesc, m-am dus să-mi fac un duş. Dar nu m-am simţit suficient de revigorată şi am acceptat ideea că am nevoie de altceva. Încerc de ceva timp să-mi schimb stilul de viaţă, să am mai multă grijă de mine, să fac mai multă mişcare, să renunţ la fumat şi alte vicii. Însă ce poate fi mai atractiv decât mirosul îmbietor al unei o cafele tari într-o dimineaţă răcoroasă? Chiar aveam nevoie de asta. N-am rezistat tentaţiei şi alungându-mi sentimentul de vinovăţie, mi-am spus că nu este chiar atât de grav dacă voi face o excepţie. Şi cum o ceaşcă de cafea este mai dulce când o savurezi în compania fumului de ţigară, m-am lăsat pradă vechilor obiceiuri. Am răsfoit un pic gândurile aşternute pe alte bloguri, i-am oferit câteva momente de tandreţe motănelului meu, şi într-un final am decis că trebuie să mă pregătesc pentru întâlnirea cu potenţialul angajator. Mi-am verificat încă o dată traseul pe care trebuia să-l parcurg. Mai aveam două ore la dispoziţie, timp suficient pentru a lua şi micul dejun, dar organismul l-a refuzat categoric. Eram stăpânită de o stare de emoţie inexplicabilă, cu toate că nu mă aflam la primul interviu. Am dat vina pe importanţa prea mare pe care, poate că, o acordam acestui job. Indecisă cu privire la vestimentaţia pe care să o aleg, am zăbovit câteva zeci de minute în faţa oglinzii. Doream să afişez imaginea unei femei sigură pe ea, deşi nu mă simţeam nici pe departe aşa. Apoi am ieşit pe uşă, nebănuind că mă voi întoarce cu o altă percepţie asupra noţiunii de "viaţă".
Pe drum, m-am surprins cu gândurile departe... la lucruri ce nu aveau nicio legătură cu job-ul respectiv sau cu pregătirea mea profesională. Eram conştientă că trebuie să mă concentrez la prezent, însă mintea îmi zburda aiurea, afişându-mi secvenţe dintr-un trecut pe care-l credeam uitat. La un moment dat, în aşteptarea unui tramvai, am fost readusă la realitate de o voce răguşită. În faţa mea se afla un bătrân, îmbrăcat sărăcăcios, cu ochii umezi şi o barbă neîngrijită. Neînţelegând ce-a spus, l-am rugat să repete. M-a întrebat cu glas umil, dacă am să-i dau o monedă. De obicei, mă las uşor impresionată de cerşetorii mai în vârstă, mai ales când le zăresc neputinţa din ochi. Nu era invalid. Nu părea nici vreun alcoolist. Era... doar bătrân, aparent, foarte necăjit. Primul instinct a fost să duc mâna la geantă pentru a-i oferi nişte bani. Însă am văzut că se apropia tramvaiul şi fără să-mi pot explica nici acum de ce, i-am răspuns că nu am, chiar revoltată că a intervenit între mine şi gândurile mele. A lăsat capul în jos. Şi-a continuat drumul fără să se uite înapoi. L-am urmărit pentru câteva clipe şi am fost cuprinsă de remuşcări. M-am certat singură: "Nu muream dacă îi dădeam ceva...". Nervoasă pentru c-am luat o decizie pripită, m-am urcat în tramvai şi-am încercat să-mi eliberez conştiinta de mustrări.
După circa o jumătate de oră, mă aflam în apropiere de adresa firmei la care speram să fiu angajată. Ajunsesem mai repede decât îmi propusesem. Practic, trebuia doar să traversez. Dar m-am oprit în loc pe trotuar, nehotărâtă. Aveam de ales între a mă îndrepta către trecerea de pietoni sau a mai pierde puţin timpul căscând ochii în vitrinele magazinelor. Cred că nu a durat mai mult de două sau trei secunde până când, într-un final, am considerat că n-are rost să mai stau, şi-am decis că ar fi mai bine să traversez. Am făcut primul pas. Însă n-am mai apucat să-l fac şi pe al doilea. Un zgomot a răsunat asurzitor în spatele meu şi am îngheţat. Nu de frică. Pur şi simplu, simţurile mele parcă se aflau într-o altă dimensiune, iar timpul a căpătat un alt ritm. Totul a durat doar o clipă. Eram înconjurată numai de cioburi împrăştiate pe asfalt, dar nu reuşeam să înţeleg ce se întâmplă. Am întors capul şi am zărit chipul unei alte femei, la o distanţă de numai câţiva metri de mine. N-am să uit niciodată expesia acelei feţe. Era un amestec de furie, groază şi disperare. Atunci am realizat că între noi se afla rama unei geam, căzut de la etajul 9 al unui apartament, pe locul în care, cu numai o secundă înainte, mă întrebam în ce direcţie să merg. Dacă nu m-aş fi decis, cred că nici nu mai aveam cum să o fac vreodată.
În mod ciudat, n-am avut puterea de a riposta sau de a spune ceva. În schimb, am văzut că erau alţi oameni în jur care se uitau în sus, ţipând şi înjurând de mama focului. Femeia din spatele meu s-a apropiat şi m-a întrebat dacă sunt bine. Nici nu sunt sigură dacă sau ce i-am răspuns. Îmi amintesc doar că a început, cu şi mai multă înverşunare, să-i adreseze nişte vorbe, nu prea ortodoxe, proprietarului nevăzut al acelui apartament. Dar la fereastra respectivă nu părea să fie cineva prezent. N-am vrut să mai stau. Am încercat să-mi revin. M-am prezentat la interviu cu gândurile răvăşite. N-a fost cum am sperat. Dar, ca să fiu sinceră, chiar nu mă mai interesa. Singurul lucru pe care mi-l mai doream, era să ajung cât mai repede la casa părinţilor mei. Am intrat fără să le spun nimic şi m-am dus direct la bebeul meu. L-am strâns cât am putut de tare în braţe şi am simţit un fior. De această dată chiar a fost... frică. O frică pe care nu mai vreau să o simt vreodată... un fior rece ce mi-a strabătut întreaga fiinţă şi mi-a arătat că nimic pe lumea asta nu este mai de preţ decât viaţa însăşi!
Mi-am luat copilul şi m-am întors acasă. Am intrat pe aceeaşi uşă pe care, nu cu mult timp în urmă, ieşisem fără să ştiu că... ar putut fi pentru ultima dată. Mă gândesc la cât de adevărată este vorba aceea: "Dacă e să mori, se poate întâmpla oricând. Poţi merge pe stradă şi să-ţi cadă ceva în cap.". Am auzit-o de multe ori însă n-am luat-o niciodată în serios. Nu am avut timp de asta. Tot timpul am considerat că există alte lucruri mai importante. Aseară, am fost tentată să-i povestesc şi soţului meu, însă... n-am putut s-o fac. Nu pot explica exact de ce. Cred că l-aş fi pus într-o postură prea delicată. M-aş fi simţit ca şi cum i-aş fi zis "Ştii... azi era să mă pierzi!". Nici eu nu sunt sigură cum aş fi reacţionat într-o astfel de situaţie. Poate că aş fi încercat să-i arăt mai multă atenţie persoanei care mi-ar fi mărturisit o asemenea "întâmplare", de teamă că, atunci când am să-mi doresc să fac asta, nu voi mai avea cui. Dar nu vreau ca el să devină altfel doar datorită unei "întâmplări". Nu. Vreau s-o facă singur, numai dacă şi când o simte. Până la urmă... există o soartă, nu? Când e să fie, înseamnă că aşa trebuie să fie! De ce să mă împotrivesc?
Tot aseară, înainte de culcare, împreună cu băieţelul meu, i-am mulţumit lui Doamne-Doamne. Dar n-am rezistat să nu plâng când mi-am dat seama că toate au sens. Şi vorbele mele spuse înainte... şi dorinţa de a cunoaşte lacrimile de fericire... şi întrebarea mea cu privire la ce s-ar întâmpla dacă, dintre EL şi EL, aş dispărea EU... şi regretul din clipa în care l-am refuzat în staţia de tramvai pe acel bătrân... până şi frunza ofilită care refuză să moară... Da. Poate chiar şi faptul că citeşti aceste rânduri.
Apoi mi-am amintit, fără să vreau, de cineva. Mi-am amintit de acei eroi necunoscuţi pe care, uneori, Dumnezeu îi aduce în calea noastră. Sunt acei oameni care ne întind o mână de ajutor pentru a ne oferi o a doua şansă la viaţă. Şi lor merită să le mulţumim! Dar nu uitaţi de îngeri. În prima mea postare pe acest blog, scriam la un moment dat că, atunci când eram mică, obişnuiam să mă rog la îngeraşul meu, cerându-i să mă protejeze de răul din jur. Apoi am adăugat şi faptul că, de la un timp, nu-l mai simt aproape. Acum însă, ştiu că e acolo şi mă veghează. De fapt, a făcut-o întotdeauna, chiar şi atunci când eu nu-l mai simţeam. Iar "întâmplarea" asta nu a fost chiar o întâmplare. Trebuia să aibă loc tocmai pentru ca eu să nu mai fiu atât de oarbă şi să-l pot vedea. EL m-a făcut să pot înţelege că nimic nu este întâmplător...
EL doar mi-a dăruit... o a doua şansă.
