De fiecare dată când intenţionez să-mi expun sufletul aici, mă lovesc de o barieră... intangibilă. Cu toate că am creat această lume virtuală doar pentru mine, nu pot să nu mă gândesc că, aceia dintre voi care ajung întâmplător să-mi parcurgă rândurile, chiar dacă nu o vor arăta, poate din milă sau... alte considerente, în sinea lor mă vor judeca. Şi mereu îmi repet că aici AM DREPTUL să fiu EU aşa cum simt, să spun ceea ce mă doare, să nu mai tac... căci o fac destul în viaţa de zi cu zi. Asta pentru că este mai uşor "să plângi" atunci când te afli sub protecţia anonimatului, comparativ cu situaţia "jenantă" în care faci acest pas în faţa oamenilor din jurul tău ce te privesc şi aparent, par dispuşi să te asculte. Dar şi ei te judecă. Însă, de asemenea, de cele mai multe ori, nu ţi-o vor arăta.
Tocmai de aceea, de acum înainte, voi renunţa la această barieră şi voi scrie, zi de zi, până când voi simţi că nu mai am nevoie să fac asta. Îmi vine să zâmbesc pentru că o întrebare inevitabilă îşi face loc în mintea mea şi-mi dau seama că nu-i pot oferi un răspuns: "Când oare nu voi mai simţi nevoia să fac asta ?". Trec peste moment şi îmi focusez atenţia asupra situaţiei în care mă regăsesc în prezent.
Îmi amintesc de faptul că, nu peste foarte mult timp, voi trece un prag, acela al vârstei de 30 ani. Mă sperie. Simt că nu voi avea timp suficient pentru tot ce mi-am dorit să obţin în intervalul oferit de umila mea existenţă. Şi ca orice om, privesc în urmă, însă nu pentru a-mi face o analiză asupra lucrurilor măreţe realizate până azi, ci doar pentru a vedea cât de multe sunt acelea pe care n-am avut curajul să le fac... şi pe care acum le regret. Sunt convinsă că există oameni care consideră că nu s-au născut în perioada potrivită. Unii şi-ar fi dorit să-şi ducă existenţa undeva în viitor, alţii în trecut... Probabil, sunt acei "inadaptaţi"... ai prezentului. Recunosc faptul că şi eu mă număr printre ei. Însă m-am resemnat, pentru că oricum nu pot schimba nimic. Nu mă pot naşte a doua oară, nu pot fugi de realitate, nu pot nega interacţiunea cu ceilalţi semeni, nu pot mă pot preface că nu exist. Însă pot face altceva: mă pot schimba! Iar asta ţine numai de mine.
În ultimul timp mi-am descoperit o nouă pasiune: încercarea de a pătrunde, fie şi pentru câteva clipe, în gândurile altor oameni. Răsfoiesc tot felul de bloguri pentru că vreau să înţeleg de ce unii simt atât de tare nevoia de a se exprima, de a se bucura sau de a plânge... dar mai ales, aş vrea să înţeleg de ce fac asta în scris, de cele mai multe ori, adresându-se propriei persoane şi nu celor din jur... Practic, asta fac şi eu, nu ? Însă, dacă cineva m-ar întreba "Bine, dar tu de ce o faci ?", cred că aş motiva fără să stau prea mult pe gânduri cu formula clasică... "la mine e altceva". Mda... sigur... Dar cu timpul am înţeles că nu este decât o iluzie. Vrem să trăim senzaţia că suntem mai speciali, că problemele noastre sunt mult mai importante decât ale altora, că suferinţa noastră este mult mai profundă, că pe noi ne doare mai tare... însă nu este adevărat. Gândim aşa doar pentru că... sunt ale noastre!
Acceptând şi asta, înţelegând faptul că lacrimile mele nu curg mai tare decât ale unei fete de 18 ani dezamăgită în dragoste sau decât ale unei mame al cărei copil poate zace răpus de boală, fără prea multe şanse la o viaţă normală, voi continua să o fac. Ba nu... reformulez: voi începe să o fac! Am nevoie de asta. Am nevoie să-mi descarc sufletul şi m-am decis să distrug bariera pe care... da, chiar eu am ridicat-o. Cred că îmi este de ajuns cât m-am privit prin ochii altora. N-am s-o mai fac. Am obosit să-i ascult, să încerc să le arăt compasiune, să le spun că îmi pasă, iar apoi să mă retrag din nou în lumea mea, la fel de tristă... şi pustie. Vreau să fiu EU! Bună, răutăcioasă, egoistă, tandră, melancolică, tristă sau fericită... Să nu mă mai las afectată de ce vei spune TU sau... EL.
Sunt convinsă că, după o vreme, dacă voi reuşi asta, îmi voi găsi şi liniştea. Iar liniştea... poate însemna fericirea, chiar dacă, pentru a ajunge la ea, voi irosi lacrimi... Într-o zi, ştiu că până şi ele vor fi altfel... vor fi lacrimi de fericire. Nu le-am simţit niciodată cu adevărat. Nu atât de mult cât mi-am dorit. Dar acum le vreau atât de tare încât mi-am jurat că de azi le voi căuta zi de zi, până când le voi găsi, chiar de-ar fi să le primesc ca pe un ultim secret pe care destinul mi-l va dezvălui în viaţa asta.
Eu cred... Cred în lacrimi de fericire! Şi le vreau...
