Tatălui meu...

Mi-e dor de clipe lungi,
Copilăria ce-am avut
Când tu erai cosmosul meu,
Şi unic legămînt.


Să te aştept în prag să vii,
De la serviciu obosit
Să-mi povesteşti de scriitorii,
Ce azi i-ai întâlnit.

Privind la haina ta kaki,
În timp am îndrăgit-o!
Am spus mereu că într-o zi
Voi fi exact ca tine.

Mi-e dor de sfaturile tale,
Să te ascult cum îmi reciţi,
Să zdrăngăn noaptea la chitare,
Iar tu să mă asculţi...

La meciuri noi să ne uităm,
Şi filme totodată,
Răutăcioşi să comentăm
La sportul care-a fost odată.

Mi-e dor de tine tatăl meu
De ochii tăi ce-i blânzi,
Mi-e dor să fiu copilul tău
Şi să te-aud cum râzi.

Să te amuzi pe seama mea,
Când spun câte-o prostie
Şi să mă cerţi cu vocea grea
Dar plin de modestie.

Să îţi observ îngrijorarea
În ochii încruntaţi
Când fruntea mea de febră arde
Şi nu ştii ce să-mi faci.

Zâmbesc când îmi aduc aminte,
Cum hainele mi le coseai
Lipind a noastre nume sfinte
Şi cum apoi mi le călcai.

Mi-e dor să îmi explici aievea,
Cum o făceai odată
S-ascult doar glasul inimii,
Să nu mă las furată...

De lucruri mari fără valoare,
Şi fără profunzime
Să fiu doar eu, acel om mare,
Ce s-a născut din tine.

Aş vrea să-ţi spun atâtea lucruri
Dar nu găsesc cuvinte,
În visul meu sunt doar frânturi,
Ale copilului cuminte.

Păcate grele mă apasă,
Tristeţi ce-n suflet le-am ascuns
Aş vrea măcar pentru o clipă,
Să uit durerea ce-a apus.

M-ai învăţat cu bunătate
Că viaţa-i dură ca o rocă,
Încerc să caut doar dreptate
Acum în altă epocă.

Aş vrea tăticul meu cel drag
Să îmi rămâi alături,
Să te observ ades din prag
Amarul să-mi înlături.

Aş vrea ca toţi copii lumii
Să aibă-un tată ca al meu,
Să simtă că primesc iubire
Cum am simţit şi eu.

Mi-ai fost şi tată şi prieten,
Mi-ai îndrumat destinul
Cum aş putea părinte drag
Să-mi stăpânesc suspinul?

Rămâi cu mine tati meu,
Să nu pleci niciodată
Căci fără tine-n lumea asta,
Mă simt abandonată.

- de Elena Irina Spilca

De ce atunci cand...

De ce atunci cand tu nu esti
Nu pot minti ca nu-mi lipsesti
Si gandu-mi zboara permanent
...numai la tine?

De ce atunci cand tu apari
Mi-e frica doar sa nu dispari
Si imi doresc sa stai mereu
...numai cu mine?

De ce atunci cand te-ntalnesc
Nu am curaj sa te opresc
Si sa iti spun ceea ce simt
...pentru tine?

De ce atunci cand te privesc
Imi este teama sa gandesc
Ca as putea sa te pastrez
...pentru mine?

De ce atunci cand te visez
Nu vreau sa constientizez
Ca la final ma voi trezi
...fara tine?

De ce atunci cand esti cu ea
As vrea sa te pot blestema
Nefericit sa fii mereu
...fara mine?

Eu imi doresc... sa uit!

Cateva ore si voi privi in urma 4 cifre pe care intreaga viata voi incerca sa le uit. Cu tot... si toate... ce au fost...

Toti in jurul meu fac urari, mai mult sau mai putin originale. Pentru unii, noaptea aceasta nu reprezinta nimic. Pentru altii... e prilej de destrabalare. Mai sunt cativa, putini, care chiar traiesc cu iluzia ca... o noapte poate schimba vieti. Se fac analize, se infiripa ganduri noi, se nasc dorinte... pe care apoi le pierdem, una cate una, ca-n fiecare an.

M-am intrebat inevitabil... eu ce-mi doresc? Am luat un creion... o coala alba... si... am inceput cu:

Eu imi doresc...

Dar, stai! Imi ajunge o coala? Sa incep cu sanatate? Cu fericire? Sau poate... bani? Hmmm... nu. Chiar... ce-mi doresc eu? Inchid ochii... il vad pe el... apoi pe David... apoi... tacere. De ce? Pentru ca doare. Totul. Fiecare clipa traita in anul acesta. Doare. Si anul trecut mi-am dorit... unele s-au implinit. Dar nu m-a avertizat nimeni ca mi se vor lua in schimb lucruri pe care le aveam... Nu e drept. Deschid ochii si las lacrima sa cada peste cele trei cuvinte asternute pe foaie. Nu e drept! Mi-e teama... Mi-e teama sa imi doresc ceva. Daca trebuie iar sa dau altceva la schimb? Imi aprind o tigara si invaluita in fumul acesteia, incerc sa privesc cerul prin aceeasi fereastra prin care, cu cateva luni in urma, admiram o frunza ofilita ce se incapatana sa cada. As vrea sa scriu atatea lucruri... si totusi... simt ca e in zadar. Ma retrag. Ma uit cu tristete la coala alba de hartie... apoi... indraznesc si adaug:

SA UIT!

Inainte de a disparea din nou in lumea mea, gasesc puterea de a citi ce am scris si... pentru o clipa... cred ca voi reusi! Focul din fata mea o cere... o ofer... privesc cum se transforma in scrum... cu tot ceea ce am simtit cand am scris. Inca mai soptesc, printre lacrimi, cu un pahar de vin rosu in mana...

Eu imi doresc... SA UIT!

Cum spunea cineva...
ADIO, 2013!
NU-MI VEI LIPSI!

Linistea unui nou inceput...

Pentru linistea unui nou inceput...

pentru a nu uita, pentru a ierta, pentru a indrazni,
pentru a spera, pentru a invata, pentru a iubi,

... pentru tine.


Dansatorule din umbra, ai vrea sa ne plimbam in noaptea aceasta?
In timp ce corpul meu e atat de pasnic
Am putea sa mergem o mie de mile pana zorii zilei apar
In timp ce lumea doarme adanc.

Dansatorule din umbra ai vrea sa ne plimbam in noaptea aceasta?
(Sub bolta de stele)
Intr-un vis ne vom trezi
(Trezi la lumina lunii)
Am putea sa mergem o mie de mile pana zorii zilei apar
(Sa mergem o mie de mile)
In timp ce lumea doarme adanc.

Vânătoarea de bloguri... prin blogosferă

Cu riscul de a deveni antipatică unora dintre potenţialii "rătăciţi" cititori ai acestui blog (deşi consider că este un termen cam pretenţios pentru cele câteva gânduri şi versuri expuse aici doar atunci când am fost copleşită de necesitatea de a-mi descărca sufletul), simt nevoia acută să-mi exprim o părere strict personală cu privire la această lume virtuală, numită de cei mai mulţi... "blogosferă".

Recunosc faptul că nu sunt nici pe departe o expertă a blogurilor. Nici nu intenţionez să devin. Sunt numai o simplă cititoare aflată în permanentă căutare de lucruri frumoase care sper să mă deconecteze, fie şi pentru câteva clipe, de realitatea pe care, adesea, o percep diferit în comparaţie cu ceilalţi. N-am să bat câmpii şi nici nu voi înşira zeci de fraze doar de dragul de a scrie, aşa că voi trece direct la subiect.

În urmă cu ceva timp, adică... ani, atunci când acest curent definit de cuvântul "blog", devenise o modă, am fost curioasă să-l înţeleg. La momentul respectiv mi s-a părut o idee inedită, ba chiar interesantă. Însă am considerat că NU AM NEVOIE să-mi expun gândurile personale în public şi m-am limitat strict la statutul de cititoare. După o vreme, am simţit o degradare din punct de vedere calitativ. Nu neapărat a postărilor. Ci... a întregului. Mai exact, am observat o dorinţă acerbă din partea autorilor de a se face cunoscuţi cu orice preţ. Paginile au devenit din ce în ce mai stufoase, dar nici pe departe cu ceea ce îmi doream să găsesc eu, ci cu reclame de tip AdSense şi tot felul de bannere. Înţeleg perfect motivaţia de a ajunge în acest fel la câţi mai mulţi vizitatori, de a simţi acea împlinire personală că ceea ce transmiţi tu reuşeşte să atingă mai multe suflete... Chestii de marketing de care nu sunt chiar străină. Le-am înţeles perfect. Dar la un moment dat, s-a trecut peste această limită. O mare parte din blogeri au dorit să materializeze eforturile lor în ceva concret: bani! Nu vreau să intru în polemică cu cei care fac parte din această categorie. Într-un fel, sunt capabilă să înţeleg şi acest aspect. Ar fi foarte multe de spus aici...

Totuşi... în sufletul meu n-am putut accepta ideea de a crede în ceva ce a fost scris doar pentru că "trebuie". De atunci, cu un gust amar, am decis să părăsesc această lume, la fel de tăcută ca-n prima zi în care am descoperit-o. Numai că, într-o zi, printr-o conjunctură a vieţii, fără să-mi propun în prealabil, chiar am simţit nevoia de a transmite câteva gânduri... cuiva anume... deşi nu ştiam nici măcar dacă le citeşte. Şi uite că am ajuns să o fac prin intermediul unui blog. Total "pe dinafară", m-am oprit într-un final la titlul: "Ultimele lacrimi". Plecând de la ideea de bază că... voi scrie aici numai când voi simţi nevoia să plâng, l-am considerat ca pe o simplă pagină personală (dar nu chiar un jurnal), sau ca pe un colţişor în care să mă pot retrage de fiecare dată când vreau să-mi descarc sufletul. Nu mi-a păsat de nimic. Nici de faptul că poate fi citit de oameni pe care nu-i cunosc, nici de faptul că poate voi fi judecată etc. Probabil că acum, dacă aş privi din "cealaltă perspectivă", aş afirma că nu a fost o alegere prea inspirată. Dar... nu. Eu mi-am dorit doar... autenticitate. Bune sau rele, să fie rândurile mele. Să exprime cu adevărat starea de spirit ce mă domină într-un moment anume. Să nu o fac pentru X sau Y. Să o fac pentru mine, să pot parcurge mai târziu ceea ce am lăsat în urmă şi să văd dacă am învăţat ceva de la trecut... Să fie real. Să fiu EU!

Bun. Dar... am constatat că nu simt nevoia de a plânge în fiecare zi. Şi m-am bucurat. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă "ar fi trebuit" să fac asta zilnic. Şi uite-aşa, în acele zile în care viaţa mi se părea mai blândă, am ales să arunc o privire, ca-n vremurile bune, la ceea ce scriau alţii. Astfel... a început căutarea. Prima dată, prin intermediul bătrânului Google, am încercat să identific blogurile care se apropiau de ceea ce eu numeam originalitate. Desigur, fiind o fire mai sensibilă, adesea romantică, m-am oprit asupra celor care conţineau poezii de dragoste sau povestioare cu un uşor iz de tragedie. Din păcate, o mare parte din ele, erau... "moarte". Adică... ultimele postări rămăseseră "uitate" acolo... de câţiva ani. Iar din cele "active", majoritatea erau "comerciale". Aşa le definesc eu, ca să folosesc un termen... plastic. Pline de reclame, de citate ce nu aparţineau autorului, de gânduri aşternute doar pentru a îngroşa numărul postărilor care, prin conţinutul lor, urmau să facă şi mai grea viaţa motoarelor de căutare... Topuri... Cataloage... Schimburi... FALSITĂŢI! Sunt rea? Hmmm... În fine...

Astfel, a apărut şi necesitatea de "a separa bobul de neghină" (Matei 3,12). Zis şi făcut. Căutarea s-a transformat în vânătoare. Am început prin a adăuga în blogroll diverse link-uri. Numai că... după vreo două săptămâni, cu fiecare blog nou descoperit, au crescut şi pretenţiile mele. Am mai şters din ele, apoi am adăugat altele şi tot aşa... Nemulţumită permanent de cum arată lista, mi-am creat o scară de valori proprie şi am început să le dau note. M-am gândit apoi că... am devenit prea "critică". Ca să fiu mai explicită, de exemplu, când găseam o poezie "pe gustul meu", gata... îl consideram blogul perfect! Dar... după câteva zile, dacă autorul acestuia îşi publica o viziune personală cu privire la... un subiect ce face parte din realitatea de zi cu zi... pfff... brusc, mă simţeam trădată de instinct şi mă întrebam dacă merită "să-i mai dau o şansă", de parcă eu aş fi fost singura de care depindea însăşi existenţa acelui blog. Adevărul este că, modul în care percep eu această lume... această blogosferă mioritică (căci la ea mă refer acum), este total diferit al altora. Eu mi-am imaginat mereu că un blog trebuie să fie... o pagină personală şi nimic mai mult. Ruptă de realitate complet, nu? Mda. Poate că aşa îmi doream eu să fie... o lume paralelă cumva cu ceea ce se întâmplă în jur. O lume a viselor, a gândurilor curate, neinfluenţată de evenimentele din jur sau... chestiile tangibile. O visătoare... Ştiu! În schimb, am dat peste... prima zi de şcoală... Roşia Montana... cum să slăbim... ce să mâncăm... imaginile cu ultimul tip de telefon achiziţionat de o blogăriţă cu ani de experienţă în domeniu... etc...

Rămân o cititoare şi nimic mai mult. Şi... da. Am scris asta nu ca un reproş pentru blogurile "comerciale" ci doar ca să-mi amintesc atunci când plec la vânătoare de bloguri, să rămân fidelă acelei scări de valori. Să caut doar ceea ce este autentic... ce provine din inimă... scrieri necondiţionate de nimic... gândurile curate... rândurile în care mă regăsesc cu uimire... versurile aşternute ca urmare a unor sentimente care există cu adevărat în sufletul autorului şi pe care nu ai cum să nu le distingi de cele false... tot ceea ce este, aici, în lumea mea neînţeleasă, REAL, dincolo de cealaltă REALITATE!

P.S.: Nu trebuie să mă luaţi prea mult în seamă pentru că, deşi aparent mă adresez vouă, în realitate, vorbesc doar cu mine. Încerc să identific cauzele care m-au determinat să percep blogosfera asta, altfel decât majoritatea celor din jur. A... încă ceva... simt o plăcere diabolică de fiecare dată când iniţiez vânătorea de bloguri. Sper doar să... nu ajung eu cea vânată. No more comments.

De ce-ncerci să fii... ceea ce nu eşti?

De ce n-ai curajul să spui ce gândeşti?

De ce-alegi să taci în loc să-mi vorbeşti?
De ce vrei să fugi dar nu îndrăzneşti?
De ce mai insişti timpul să-l opreşti?

De ce-n întrebări te mai rătăceşti?
De ce le eviţi şi nu le rosteşţi?
De ce îţi e frică să-mi mărturiseşti?
De ce te ascunzi şi nu mă priveşti?

De ce de răspunsuri încă te fereşti?
De ce îţi e teamă c-ai să le găseşţi?
De ce-mi dai speranţe şi mă amăgeşti?
De ce nu-mi arăţi că nu mă doreşti?

Şi de ce-ţi mai pasă dacă mă răneşti,
Când ştii foarte bine că nu mă iubeşti?

Te rog

Te rog, ai milă de mine, în vise când îmi apari,
Şi nu-mi dărui suspine, dimineaţa, când dispari.
Te rog, intră-n lumea mea, fără să-mi aduci durere,
Şi presară-n urma ta doar un dram de mângâiere.

Te rog, curmă-mi suferinţa, ştergând ultimele lacrimi,
Şi redă-mi iarăşi credinţa într-o viaţă fără patimi.
Te rog, învaţă-mă tu, cum pot să mă amăgesc,
Şi să-i spun iubirii "NU!" fără să te mai rănesc.

Te rog, arată-mi o cale, să pot fi a ta iubită,
Şi-umple colţurile goale din inima mea rănită.
Iar la final, să-mi oferi şi puterea de-a trăi,
Dar te rog, să nu îmi ceri, să devin ce nu pot fi!

Iluzia

Prinsă-n cascada de vise şi şoapte,
O pradă a iluziei că pot să te-ating,
Cu ochii în lacrimi, te caut în noapte,
Dar nu te găsesc, şi-ncep să te strig.

Prin bezna morbidă, aud al tău nume,
Întors de-un ecou, se stinge încet,
Şi pentru o clipă, el pare că spune
De-l mai chem o dată, nu am să regret.

Trag aer în piept, îl rostesc din nou,
Şi-ascult în tăcere, străpunsă de teamă,
Că iar am s-aud doar un biet ecou,
Fără să mi-l dea pe cel ce îl cheamă.

Dar din taina nopţii, chipul tău apare,
Şi cu ochii blânzi simt cum mă priveşti,
Iar la primul zâmbet, inima-mi tresare,
Este fericită... dar oare TU eşti?

Între EL şi EL

"Toate femeile sunt îndrăgostite de un alt bărbat. Cine se poate lăuda că a cucerit primul inima unei femei? În toată viaţa n-am întâlnit nicio singură dată un bărbat care să fi fost bărbatul Numărul Unu. Numărul Doi câteodată, adesea Numărul Trei, Patru, Cinci, dar Numărul Unu, niciodată. Binenţeles că există, dar nu l-am întâlnit!"

Wilkie Collins (Femeia în alb)

Între NOI DOI, există doar EL.
Când mă gândesc la EL, aş vrea să fi fost TU.
Când TU nu eşti lângă mine, mă gândesc la EL.
Unde este EL, nu te afli TU.
Unde eşti TU, nu se află EL.
Ce-mi oferă EL, nu ai TU.
Ce-mi oferi TU, nu are EL.
Dacă EL ar dispărea, mi-ai rămâne TU.
Dacă TU ai renunţa, l-aş accepta pe EL.
Între NOI DOI, exişti doar TU.

Şi până la urmă... între EL şi EL, sunt doar EU.

Dar dacă EU nu aş mai fi?

Îţi mulţumesc

Îţi mulţumesc. Astea sunt primele mele cuvinte pentru tine. Vreau doar să-ţi mulţumesc! Mă amuză gândul că cel mai probabil nu vei citi niciodată aceste rânduri. Dar aseară, ţi-am surprins privirea... Te prefăceai că citeşti, iar eu... că dorm. Însă mă studiai. Şi te-am simţit atât de intens... Pentru o clipă am avut intenţia de a spune ceva, dar am tăcut. A trecut mult timp de când nu te-am mai avut atât de aproape... Şi recunosc că nu mă mai credeam în stare să ajung la tine... aşa. Dar aseară... le-am auzit pe toate. Şi întrebări, şi frământări, şi dileme... pe toate. M-am răsfăţat cu ele şi m-am simţit pentru o clipă, iubită. Ştiu că erai undeva... departe... ştiu că şi tu percepi că există ceva... dar aseară, deşi trebuia să mă îngrijorez, din contră, m-am liniştit.

M-am bucurat ca o copilă doar pentru că erai lângă mine. Era tot ce aveam nevoie. Nu m-au interesat răspunsurile pe care ţi le ofereai singur în tăcere, deşi mimica chipului tău trăda un sentiment de nesiguranţă. Am ignorat totul. Important pentru mine nu a fost decât faptul că încă îţi pasă, că vrei să afli ce este în neregulă cu mine, că mai exist pentru tine, că mă auzi chiar şi atunci când tac. După prea mult timp... Şi atunci, eu de ce nu ţi-aş oferi dreptul de a intra în lumea mea ? Astăzi chiar cred că meriţi o şansă... încă una. O meriţi doar pentru că aseară, n-ai ştiut că sunt cu tine. Ai fost TU! Dar te-am simţit. Însă nu aveai habar. Te credeai departe... Nici măcar acum nu ştii. Am fost acolo.

Te-aş ruga doar atât: nu te juca cu şansa asta!

S-ar putea să fie ultima. Şi să nu ştii... la fel ca aseară... la fel ca acum...

Lacrimi de fericire

De fiecare dată când intenţionez să-mi expun sufletul aici, mă lovesc de o barieră... intangibilă. Cu toate că am creat această lume virtuală doar pentru mine, nu pot să nu mă gândesc că, aceia dintre voi care ajung întâmplător să-mi parcurgă rândurile, chiar dacă nu o vor arăta, poate din milă sau... alte considerente, în sinea lor mă vor judeca. Şi mereu îmi repet că aici AM DREPTUL să fiu EU aşa cum simt, să spun ceea ce mă doare, să nu mai tac... căci o fac destul în viaţa de zi cu zi. Asta pentru că este mai uşor "să plângi" atunci când te afli sub protecţia anonimatului, comparativ cu situaţia "jenantă" în care faci acest pas în faţa oamenilor din jurul tău ce te privesc şi aparent, par dispuşi să te asculte. Dar şi ei te judecă. Însă, de asemenea, de cele mai multe ori, nu ţi-o vor arăta.

Tocmai de aceea, de acum înainte, voi renunţa la această barieră şi voi scrie, zi de zi, până când voi simţi că nu mai am nevoie să fac asta. Îmi vine să zâmbesc pentru că o întrebare inevitabilă îşi face loc în mintea mea şi-mi dau seama că nu-i pot oferi un răspuns: "Când oare nu voi mai simţi nevoia să fac asta ?". Trec peste moment şi îmi focusez atenţia asupra situaţiei în care mă regăsesc în prezent.

Îmi amintesc de faptul că, nu peste foarte mult timp, voi trece un prag, acela al vârstei de 30 ani. Mă sperie. Simt că nu voi avea timp suficient pentru tot ce mi-am dorit să obţin în intervalul oferit de umila mea existenţă. Şi ca orice om, privesc în urmă, însă nu pentru a-mi face o analiză asupra lucrurilor măreţe realizate până azi, ci doar pentru a vedea cât de multe sunt acelea pe care n-am avut curajul să le fac... şi pe care acum le regret. Sunt convinsă că există oameni care consideră că nu s-au născut în perioada potrivită. Unii şi-ar fi dorit să-şi ducă existenţa undeva în viitor, alţii în trecut... Probabil, sunt acei "inadaptaţi"... ai prezentului. Recunosc faptul că şi eu mă număr printre ei. Însă m-am resemnat, pentru că oricum nu pot schimba nimic. Nu mă pot naşte a doua oară, nu pot fugi de realitate, nu pot nega interacţiunea cu ceilalţi semeni, nu pot mă pot preface că nu exist. Însă pot face altceva: mă pot schimba! Iar asta ţine numai de mine.

În ultimul timp mi-am descoperit o nouă pasiune: încercarea de a pătrunde, fie şi pentru câteva clipe, în gândurile altor oameni. Răsfoiesc tot felul de bloguri pentru că vreau să înţeleg de ce unii simt atât de tare nevoia de a se exprima, de a se bucura sau de a plânge... dar mai ales, aş vrea să înţeleg de ce fac asta în scris, de cele mai multe ori, adresându-se propriei persoane şi nu celor din jur... Practic, asta fac şi eu, nu ? Însă, dacă cineva m-ar întreba "Bine, dar tu de ce o faci ?", cred că aş motiva fără să stau prea mult pe gânduri cu formula clasică... "la mine e altceva". Mda... sigur... Dar cu timpul am înţeles că nu este decât o iluzie. Vrem să trăim senzaţia că suntem mai speciali, că problemele noastre sunt mult mai importante decât ale altora, că suferinţa noastră este mult mai profundă, că pe noi ne doare mai tare... însă nu este adevărat. Gândim aşa doar pentru că... sunt ale noastre!

Acceptând şi asta, înţelegând faptul că lacrimile mele nu curg mai tare decât ale unei fete de 18 ani dezamăgită în dragoste sau decât ale unei mame al cărei copil poate zace răpus de boală, fără prea multe şanse la o viaţă normală, voi continua să o fac. Ba nu... reformulez: voi începe să o fac! Am nevoie de asta. Am nevoie să-mi descarc sufletul şi m-am decis să distrug bariera pe care... da, chiar eu am ridicat-o. Cred că îmi este de ajuns cât m-am privit prin ochii altora. N-am s-o mai fac. Am obosit să-i ascult, să încerc să le arăt compasiune, să le spun că îmi pasă, iar apoi să mă retrag din nou în lumea mea, la fel de tristă... şi pustie. Vreau să fiu EU! Bună, răutăcioasă, egoistă, tandră, melancolică, tristă sau fericită... Să nu mă mai las afectată de ce vei spune TU sau... EL.

Sunt convinsă că, după o vreme, dacă voi reuşi asta, îmi voi găsi şi liniştea. Iar liniştea... poate însemna fericirea, chiar dacă, pentru a ajunge la ea, voi irosi lacrimi... Într-o zi, ştiu că până şi ele vor fi altfel... vor fi lacrimi de fericire. Nu le-am simţit niciodată cu adevărat. Nu atât de mult cât mi-am dorit. Dar acum le vreau atât de tare încât mi-am jurat că de azi le voi căuta zi de zi, până când le voi găsi, chiar de-ar fi să le primesc ca pe un ultim secret pe care destinul mi-l va dezvălui în viaţa asta.

Eu cred... Cred în lacrimi de fericire! Şi le vreau...

De ce?

De ce nu pot păstra tăcerea,
când am ales chiar eu să plec?
De ce-ţi vreau iarăşi mângâierea,
când eu spuneam că toate trec?

De ce te caut iar în vise,
când le priveam ca pe-un păcat?
De ce m-aplec la gânduri scrise,
când nici măcar nu mi-a păsat?

De ce mă uit azi înapoi,
când repetam că "N-am nevoie!"?
De ce-am distrus cuvântul "noi",
când tu mi-ai zis că nu am voie?

De ce?

Încerc... fără tine

Încerc să exist, să uit, să pot,
Încerc să respir, să visez, să vreau,
Încerc să iert, să tac, să sper,
Încerc să învăţ, să ascult, să gândesc,
Încerc să cred, să zâmbesc, să iubesc,
Încerc să plâng.
Încerc... fără tine.

Dragul meu, A...

Când mi-am creat lumea asta virtuală, am început cu tine. Ţi-am trimis atunci o scrisoare în care am încercat, aşa cum am putut, prin cuvinte seci, să te fac să înţelegi... Însă mi-ai cerut să o şterg. Te-am ascultat. Acum însă... cred că a venit timpul să ţi-o arăt din nou... şi te implor doar atât: citeşte-o încă o dată! Pentru ultima dată. Poate acum, vei înţelege ce am încercat să-ţi spun atunci... Nu mai adaug nimic... doar... tac.

---

D. pentru A.

11 august 2013

Am ales să încep această lume virtuală cu tine. Nu-ţi face griji, îţi voi păstra anonimatul. Îmi este suficient să ştiu că vei citi rândurile mele. Aceasta este o scrisoare adresată doar ţie... şi mi-aş dori să o citeşti doar dacă eşti liniştit şi... singur. Însă înainte de a începe, îţi dedic melodia de mai jos. O ascult... chiar acum... când îţi adresez aceste cuvinte...

Dragul meu A,

     Ştiu că nu e prima dată când o spun, însă simt nevoia să o repet: TU eşti cel mai minunat lucru pe care l-aş fi putut întâlni până în prezent. Un om cu un suflet deosebit, un calm ieşit din comun, o gândire logică şi răbdare de fier. Însă... EU nu-l voi putea iubi pe acest om, niciodată. Nu aşa cum şi-ar dori el! Nu sunt suficient de bună pentru asta.

     Te simt... ţi-ai dori să-mi dai o replică acum... "Ţi-am zis să încetezi cu astea!" şi... zâmbesc, fără să am puterea de a opri o lacrimă ce curge în voia ei. E vina mea... că plâng, că mă gândesc la tine, că te-am facut să mă doreşti, că m-am jucat... crezând că nu se poate întâmpla nimic rău. Îmi spuneai atunci când ne-am cunoscut că sunt naivă. Probabil că naivitatea mea a făcut să... ajungem până aici. Am făcut un joc periculos, prostesc şi imprevizibil... iar acum... doare! Aşa a început totul... curiozitatea de a te cunoaşte, apoi dorinţa de a mă regăsi şi eu în graţiile tale... toate au fost un joc în care te-am fermecat, te-am făcut să mă doreşti, să te gândeşti la mine, să crezi că mă iubeşti, să te hrăneşti cu mine... dar... nu m-am gandit nicio clipă că aş putea să cad în propria plasă şi să mă îndrăgostesc de tine. Iar acum eu sunt cea care am ajuns victima acestui joc... eu sunt cea care a scăpat totul de sub control, cea care îşi doreşte cu toată fiinţa să te revadă fie şi pentru un minut, cea care se teme... că te va pierde.

     Trăiesc sentimente ce îşi fac loc în sufletul meu cu o viteză ameţitoare şi asta mă sperie. Mă gândesc la faptul că ar trebui să încetăm acest joc înainte de a fi prea târziu pentru amândoi... nu avem în faţă decât suferinţa... Distanţa, lumea mea, EU... ne ţin departe unul de celălalt şi-n ciuda faptului că n-au trecut nici două săptămâni de când te-am cunoscut, atingerile ce ne sunt interzise, mă dor... Îmi place să închid ochii, să ascult muzică şi să mă gândesc la tine, pentru că atunci chiar te simt aici... lângă mine. Aş vrea să dureze o veşnicie, însă... doare şi-mi dau seama că "lumea nu se opreşte în loc"... pentru mine.

     Îngeraş... aş vrea să mă urăşti... dar să nu te pierd! Aş vrea să mă iubeşti... dar să nu mă găseşti! Aş vrea să plâng... dar să nu mă doară! Aş vrea să te pot minţi... dar fără să mă mint pe mine însămi! Aş vrea să te ştiu fericit... dar nu cu mine!

     Ma zbat între agonie şi extaz... între vis şi realitate... zi de zi... şi doare! Şi totul din cauza unui joc... prea dureros. În fiecare dimineaţă aştept... un punct. Un simplu punct... pe care eu nu am puterea să-l pun... pentru că tu... mi-l transformi mereu în puncte de suspensie... Ieri... am spus "TE IUBESC!". Apoi... ţi-am zis că a fost o prostie. Acum... simt că... a fost o prostie când am crezut că e o prostie. Nu e vina ta că eu... sunt aşa... e numai vina mea. Dar te afectează şi pe tine, iar asta nu e drept. Trecutul mi-a lăsat urme adânci în suflet şi... ce fac acum ? Mă folosesc de tine să le şterg ? Am încercat şi eu să-mi imaginez drumurile noastre... unite. Însă, nu va fi posibil niciodată. Nu pentru că nu mi-aş dori, ci pentru că... la destinaţie, TU vei fi acela care va suferi, iar EU... nu am DREPTUL să fac asta! Nu cu tine. Eşti prea bun. Eşti... îngeraşul meu şi te voi considera aşa veşnic. Când eram mică şi mă rugam la Dumnezeu, îmi imaginam că deasupra, undeva, nevăzut, stă îngeraşul meu... care mă ocroteşte de răul din jur... şi mă simţeam în siguranţă. De la un timp... nu-l mai simt acolo. Însă te am pe tine. Tu eşti îngeraşul meu acum. Tu mă faci dimineaţa să mă trezesc cu speranţa că "Azi va fi altfel!", deşi... e la fel ca ieri... poate la fel ca mâine. 

     Am început să înţeleg şi eu că... viaţa e un lung şir de suferinţe şi nedreptăţi. Am început să înţeleg că trecutul ne afectează personalitatea, că poţi pierde totul într-o singură secundă şi... aşa cum spunea şi poezia, că "poţi duce încă mult după ce ai spus că nu mai poţi". Totuşi, fiecare zi în care ezit de a spune "STOP!" nu face decât să adâncească o rană... deschisă... în urma unui joc nevinovat. Nu mă gandesc la mine acum, nu mă gandesc că îmi vei lipsi, nu mă gandesc că mă va durea fără tine... mă gândesc doar că TU nu meriţi toatea astea... pentru că... eşti mult prea bun.

     Aş fi vrut atât de mult ca ieri să-mi spui... "Bine. Punem punct!". Dar nu s-a întâmplat asta. Şi mă întreb, oare ce ar trebui să fac ca tu să ajungi cel care se joacă... cu mine!? Câte trebuie să înduri din cauza mea ca să poţi face asta ? Nu înţelegi ? Eu... m-am folosit de tine... să-mi vindec sufletul. E adevărat ca n-am reuşit... decât să scap de EL... şi să îl înlocuiesc cu tine... deci... nimic... n-am reuşit nimic. Însă acum nu mai e vorba doar de mine. Eşti şi tu în acest joc... Iar spre deosebire de mine, tu l-ai luat în serios din prima clipă. Eu am trişat... te-am amăgit... te-am chemat langă mine şi apoi te-am respins... De ce ? Poate orgoliul... poate dorinţa de a mă simţi dorită... poate speranţa că... poate... totuşi...

     Am clipe când mă gândesc că, aşa cum am reuşit să te fac să mă iubeşti, aş putea să te fac şi să mă urăşti. Din păcate... e doar o iluzie... nu mai am puterea să fac asta. Nu mai pot! Pentru că acum mă doare... pentru că acum chiar nu mai e un joc... nici pentru mine...

     Să nu crezi că nu ştiu ce simţi de fiecare dată când mă chemi lângă tine şi eu fug, de fiecare dată când îmi ceri să te sun ca să vorbim şi eu tac, de fiecare dată când TU îmi trimiţi sărutări şi eu mă prefac că nu le văd... Să nu crezi că acum... nu ştiu că ţi-ai fi dorit să te caut. Însă nu o fac. Sunt egoistă... rea... şi din nou egoistă! Te păstrez pentru mine, în mintea mea, mă joc cu tine, mă alint, mă răsfăţ şi mă simt bine când te simt acolo... în suflet. Nu mă gândesc la tine... acel TU care... îmi spui atât de dulce în fiecare zi... că mă iubeşti... că INDIFERENT de ce voi spune sau va urma... vei spera... la NOI.

    Dar ghici ce!? Nu exista NOI. În lumea mea sunt doar eu... şi te-am creat doar pentru mine. Numai ca să te am când mi-e greu... când oftez... când plâng... Asta fac şi acum... deja e târziu... eşti numai al meu! Şi de această dată nimeni nu mi te mai poate lua. Tu însă... mă aştepţi... mereu... Îţi doreşti atât de puţin... să te sun... să mă simţi... că exist!

    A... nu o voi face. Eu am nevoie de tine asa cum eşti acum. Acolo... departe... Nu sunt pregătită pentru altceva. Nu cred că pot fi niciodată pregatita pentru tine! Mi-ar trebui 10 vieţi să pot ajunge acolo unde eşti TU... sa fiu demnă de a te privi în ochi... de a primi iubirea ta... vorbele tale calde... sărutul buzelor tale...

     Aş vrea să înţeleg de ce dragostea noastră are nevoie de dovezi ? De ce nu ne putem imagina că suntem doar doi anonimi care au crezut într-o iluzie ? De ce nu-ţi pot spune "Nu te mai vreau!" ? De ce nu o faci TU ? De ce te resping şi apoi te caut ? De ce te visez şi mă trezesc cu teama că nu te voi mai vedea ? De ce mă doare atunci când TU îmi spui cât eşti de singur ? De ce nu mai pot nici să privesc oamenii din jurul meu fără să-mi imaginez că esti lângă mine ? De ce... ne-am cunoscut... într-o lume virtuală... aproape perfectă ?

     Nu te mai vreau ! Te urăsc ! Pleacă !

     De ce nu mă crezi ? Eu te am aici... eşti lângă mine... de ce vrei mai mult ? Îţi voi scrie în această lume virtuală de fiecare dată când... voi simţi că te vreau aproape... De ce vrei să mă trezeşti când mi-e bine aşa !? De ce mă doare ? De ce... citeşti ? De ce... nu mă respingi ? De ce mă faci să te amăgesc zi de zi ? De ce mă faci şi pe mine să cred că există când, de fapt... e un vis ? De ce nu eşti fericit ca să pot fi şi eu fericită ? De ce fug de tine ? De ce nu cred în mine ? De ce am nevoie de linişte ?

    De ce mă mint ?

TE IUBESC!

...în felul meu...

...de fiecare dată când privesc acest cactus...

Teardrops will fall

Teardrops will fall because of you

Teardrops will fall for only you.

I want you so

oh

you'll never know how much I need you.

Teardrops will fall if you don't need me

Teardrops will fall

oh

please believe me.

I want you so

oh

you'll never know how much I need you.

As long as there's a moon above

There will be the two of us.

If you and I were meant to be

Tell me you love me and I'll be your only.

Teardrops will fall

Don't run and hide

Teardrops will fall

Stay by my side.

I want you so

oh

You'll never know how much I need you.

As long as there's a moon above

. . .

Teardrops will fall

oh

Teardrops will fall.

Oh yeah

Teardrops will fall

Teardrops will fall.

Tear

Tear will fall
...

Tu... în loc de un punct

Ieri am pus un punct, însă... TU ai continuat...

"Iubita mea cu ochii-n lacrimi,
De ce nu vii, de ce nu vii,
Să mă mai strângi la pieptul tău,
Să uit de tot, că totu-i rău,
Şi tot să ne iubim mereu,
La nesfârşit!

Şi buza ta dulce s-o sorb,
Să-i simt dulceaţa ei şi-n somn,
Când tu nu eşti aproape aici,
Să-mi dăruieşti cuvinte dulci,
Si sărutari,
Mereu, mereu!

Oh, ce n-aş da să fim mereu,
Aşa cum suntem tu şi eu,
Dar ştiu că este foarte greu,
Să fim aşa... doar tu şi eu,
Mereu, mereu,
Îndrăgostiţi!!!

A."

 şi doare...

Azi, pentru prima dată...

... am simţit cu adevărat cum ar fi... dacă TU n-ai mai exista! Pentru o clipă, chiar am crezut asta. Şi m-am speriat. N-am făcut nimic... doar am privit cuvintele tale...

"Voi fi aici."

şi m-am temut că sunt... ultimele...

... am înţeles că n-aş suporta să te pierd. Am realizat că... până acum... m-am jucat, ştiind că, indiferent de ceea ce se întâmplă, TU eşti acolo... şi chiar dacă te alung, te pot rechema de fiecare dată când am nevoie de tine. M-am simţit în siguranţă, m-am răsfăţat... şi nu m-am gândit niciodată că... totuşi...

... timpul a stat in loc pentru mine şi cuvintele mi s-au părut fără sens. Sângele mi-a îngheţat în vene, aerul a devenit venin, iar sufletul meu... s-a golit. Brusc. Cu buzele amorţite, m-am regăsit pentru o secundă, într-un univers de gânduri ascunse, de fraze nerostite şi lacrimi secate... M-am simţit singură, speriată şi tristă. Poate că TU... nu înţelegi, dar...

... am plâns... altfel. Nu cu lacrimi tangibile. Am plâns... cu regrete... fără gust. M-am temut că n-am apucat să-ţi spun... nimic... Nici nu ştiu dacă îmi doream mai tare să mă fi iertat sau să mă fi iubit. Am vrut să mă cert cu mine, însă şi mai tare am vrut să mă cert cu destinul. Am vrut să mor, să te strig... dar...

... n-am mai avut puterea să mă prefac. Pentru o clipă... am fost EU. M-am privit... din altă perspectivă. M-am privit prin ochii tăi... şi am simţit căldura, neputinţa, dorinţa, speranţa... te-am simţit pe tine. Am înţeles că mă ierţi... şi că mă aştepţi acolo. Am vrut o a doua şansă. Am refuzat să cred... şi...

... am învăţat că pot să lupt, să mă revolt şi să spun "Nu!". Mi-am învins frica. Mi-am înfrânt orgoliul. Şi toate astea din disperare... Doar pentru că, mâine... s-ar putea să o fac degeaba. Mâine... s-ar putea pur şi simplu să fie prea târziu... însă...

Ai răspuns... şi am redevenit acea EU. Totul a fost doar... nimic. M-am trezit la viaţă. M-am bucurat. De fapt... pentru o clipă, am fost fericită. M-am simţit din nou în siguranţă ştiind că eşti acolo, aşa cum ai promis. Şi mă pot juca iar... te pot răni... te pot iubi... te pot alunga şi rechema... la fel ca până acum. Dar a rămas ceva... un sentiment de teamă la gândul că... poate într-o zi, totul va fi adevărat şi voi rămâne cu... Doamne... doare prea tare... şi de aceea...

Azi, pentru prima dată... ştiu că n-am să regret dacă am să recunosc că: TE IUBESC!

...în felul meu...

(pentru EL)

Acum înţelegi?

Răsfoind pe net în căutare de nimic... am dat întâmplător peste... această melodie. Nu sunt o fană a genului hip-hop, dar după ce am apăsat play... Doamne... am încercat cu disperare să-mi opresc o lacrimă... Dar au urmat altele cărora n-am mai putut să le fac faţă. M-am întrebat "De ce?" M-am întrebat cum e posibil... în faţa câtorva versuri... să nu mă pot abţine?

Sunt convinsă că TU ştii singur răspunsul... Aş putea să-ţi spun că "Da! De asta mi-e teamă!". Nu vreau să ajungem aşa. Te-ai gândit? Îl voi păstra... ca să nu uit. Nu cred că e necesar să-ţi spun mai multe acum... Nu vreau... Dar... da! De asta îmi este teamă...

Acum înţelegi (şi TU)?

Habar n-ai tu

Habar n-ai tu cât mi-e de greu
Să-nchid ochii şi să tac,
Pentru o zi, să nu fiu eu,
Să pot s-aleg, să mă prefac.

Habar n-ai tu ce simt acum
Pierdută-n gânduri efemere,
Dar nu mă mai întorc din drum,
Azi nu-ţi arăt a mea durere.

Habar n-ai tu la ce visez
Atunci când nu eşti lângă mine,
În mintea mea când te creez
Numai din lacrimi şi suspine.

Habar n-ai tu în câte gânduri
Din urmă-ncerc să te ajung,
Dar rătăcită printre rânduri,
Mă răzgândesc şi te alung.

Habar n-ai tu cât mi-e de bine
Când evadez în lumea mea,
Pentru o zi, să uit de tine,
Şi să îmi spun: "Nu sunt a ta!"