Îţi mulţumesc. Astea sunt primele mele cuvinte pentru tine. Vreau doar să-ţi mulţumesc! Mă amuză gândul că cel mai probabil nu vei citi niciodată aceste rânduri. Dar aseară, ţi-am surprins privirea... Te prefăceai că citeşti, iar eu... că dorm. Însă mă studiai. Şi te-am simţit atât de intens... Pentru o clipă am avut intenţia de a spune ceva, dar am tăcut. A trecut mult timp de când nu te-am mai avut atât de aproape... Şi recunosc că nu mă mai credeam în stare să ajung la tine... aşa. Dar aseară... le-am auzit pe toate. Şi întrebări, şi frământări, şi dileme... pe toate. M-am răsfăţat cu ele şi m-am simţit pentru o clipă, iubită. Ştiu că erai undeva... departe... ştiu că şi tu percepi că există ceva... dar aseară, deşi trebuia să mă îngrijorez, din contră, m-am liniştit.
M-am bucurat ca o copilă doar pentru că erai lângă mine. Era tot ce aveam nevoie. Nu m-au interesat răspunsurile pe care ţi le ofereai singur în tăcere, deşi mimica chipului tău trăda un sentiment de nesiguranţă. Am ignorat totul. Important pentru mine nu a fost decât faptul că încă îţi pasă, că vrei să afli ce este în neregulă cu mine, că mai exist pentru tine, că mă auzi chiar şi atunci când tac. După prea mult timp... Şi atunci, eu de ce nu ţi-aş oferi dreptul de a intra în lumea mea ? Astăzi chiar cred că meriţi o şansă... încă una. O meriţi doar pentru că aseară, n-ai ştiut că sunt cu tine. Ai fost TU! Dar te-am simţit. Însă nu aveai habar. Te credeai departe... Nici măcar acum nu ştii. Am fost acolo.
Te-aş ruga doar atât: nu te juca cu şansa asta!
S-ar putea să fie ultima. Şi să nu ştii... la fel ca aseară... la fel ca acum...
