Cu riscul de a deveni antipatică unora dintre potenţialii "rătăciţi" cititori ai acestui blog (deşi consider că este un termen cam pretenţios pentru cele câteva gânduri şi versuri expuse aici doar atunci când am fost copleşită de necesitatea de a-mi descărca sufletul), simt nevoia acută să-mi exprim o părere strict personală cu privire la această lume virtuală, numită de cei mai mulţi... "blogosferă".
Recunosc faptul că nu sunt nici pe departe o expertă a blogurilor. Nici nu intenţionez să devin. Sunt numai o simplă cititoare aflată în permanentă căutare de lucruri frumoase care sper să mă deconecteze, fie şi pentru câteva clipe, de realitatea pe care, adesea, o percep diferit în comparaţie cu ceilalţi. N-am să bat câmpii şi nici nu voi înşira zeci de fraze doar de dragul de a scrie, aşa că voi trece direct la subiect.
În urmă cu ceva timp, adică... ani, atunci când acest curent definit de cuvântul "blog", devenise o modă, am fost curioasă să-l înţeleg. La momentul respectiv mi s-a părut o idee inedită, ba chiar interesantă. Însă am considerat că NU AM NEVOIE să-mi expun gândurile personale în public şi m-am limitat strict la statutul de cititoare. După o vreme, am simţit o degradare din punct de vedere calitativ. Nu neapărat a postărilor. Ci... a întregului. Mai exact, am observat o dorinţă acerbă din partea autorilor de a se face cunoscuţi cu orice preţ. Paginile au devenit din ce în ce mai stufoase, dar nici pe departe cu ceea ce îmi doream să găsesc eu, ci cu reclame de tip AdSense şi tot felul de bannere. Înţeleg perfect motivaţia de a ajunge în acest fel la câţi mai mulţi vizitatori, de a simţi acea împlinire personală că ceea ce transmiţi tu reuşeşte să atingă mai multe suflete... Chestii de marketing de care nu sunt chiar străină. Le-am înţeles perfect. Dar la un moment dat, s-a trecut peste această limită. O mare parte din blogeri au dorit să materializeze eforturile lor în ceva concret: bani! Nu vreau să intru în polemică cu cei care fac parte din această categorie. Într-un fel, sunt capabilă să înţeleg şi acest aspect. Ar fi foarte multe de spus aici...
Totuşi... în sufletul meu n-am putut accepta ideea de a crede în ceva ce a fost scris doar pentru că "trebuie". De atunci, cu un gust amar, am decis să părăsesc această lume, la fel de tăcută ca-n prima zi în care am descoperit-o. Numai că, într-o zi, printr-o conjunctură a vieţii, fără să-mi propun în prealabil, chiar am simţit nevoia de a transmite câteva gânduri... cuiva anume... deşi nu ştiam nici măcar dacă le citeşte. Şi uite că am ajuns să o fac prin intermediul unui blog. Total "pe dinafară", m-am oprit într-un final la titlul: "Ultimele lacrimi". Plecând de la ideea de bază că... voi scrie aici numai când voi simţi nevoia să plâng, l-am considerat ca pe o simplă pagină personală (dar nu chiar un jurnal), sau ca pe un colţişor în care să mă pot retrage de fiecare dată când vreau să-mi descarc sufletul. Nu mi-a păsat de nimic. Nici de faptul că poate fi citit de oameni pe care nu-i cunosc, nici de faptul că poate voi fi judecată etc. Probabil că acum, dacă aş privi din "cealaltă perspectivă", aş afirma că nu a fost o alegere prea inspirată. Dar... nu. Eu mi-am dorit doar... autenticitate. Bune sau rele, să fie rândurile mele. Să exprime cu adevărat starea de spirit ce mă domină într-un moment anume. Să nu o fac pentru X sau Y. Să o fac pentru mine, să pot parcurge mai târziu ceea ce am lăsat în urmă şi să văd dacă am învăţat ceva de la trecut... Să fie real. Să fiu EU!
Bun. Dar... am constatat că nu simt nevoia de a plânge în fiecare zi. Şi m-am bucurat. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă "ar fi trebuit" să fac asta zilnic. Şi uite-aşa, în acele zile în care viaţa mi se părea mai blândă, am ales să arunc o privire, ca-n vremurile bune, la ceea ce scriau alţii. Astfel... a început căutarea. Prima dată, prin intermediul bătrânului Google, am încercat să identific blogurile care se apropiau de ceea ce eu numeam originalitate. Desigur, fiind o fire mai sensibilă, adesea romantică, m-am oprit asupra celor care conţineau poezii de dragoste sau povestioare cu un uşor iz de tragedie. Din păcate, o mare parte din ele, erau... "moarte". Adică... ultimele postări rămăseseră "uitate" acolo... de câţiva ani. Iar din cele "active", majoritatea erau "comerciale". Aşa le definesc eu, ca să folosesc un termen... plastic. Pline de reclame, de citate ce nu aparţineau autorului, de gânduri aşternute doar pentru a îngroşa numărul postărilor care, prin conţinutul lor, urmau să facă şi mai grea viaţa motoarelor de căutare... Topuri... Cataloage... Schimburi... FALSITĂŢI! Sunt rea? Hmmm... În fine...
Astfel, a apărut şi necesitatea de "a separa bobul de neghină" (Matei 3,12). Zis şi făcut. Căutarea s-a transformat în vânătoare. Am început prin a adăuga în blogroll diverse link-uri. Numai că... după vreo două săptămâni, cu fiecare blog nou descoperit, au crescut şi pretenţiile mele. Am mai şters din ele, apoi am adăugat altele şi tot aşa... Nemulţumită permanent de cum arată lista, mi-am creat o scară de valori proprie şi am început să le dau note. M-am gândit apoi că... am devenit prea "critică". Ca să fiu mai explicită, de exemplu, când găseam o poezie "pe gustul meu", gata... îl consideram blogul perfect! Dar... după câteva zile, dacă autorul acestuia îşi publica o viziune personală cu privire la... un subiect ce face parte din realitatea de zi cu zi... pfff... brusc, mă simţeam trădată de instinct şi mă întrebam dacă merită "să-i mai dau o şansă", de parcă eu aş fi fost singura de care depindea însăşi existenţa acelui blog. Adevărul este că, modul în care percep eu această lume... această blogosferă mioritică (căci la ea mă refer acum), este total diferit al altora. Eu mi-am imaginat mereu că un blog trebuie să fie... o pagină personală şi nimic mai mult. Ruptă de realitate complet, nu? Mda. Poate că aşa îmi doream eu să fie... o lume paralelă cumva cu ceea ce se întâmplă în jur. O lume a viselor, a gândurilor curate, neinfluenţată de evenimentele din jur sau... chestiile tangibile. O visătoare... Ştiu! În schimb, am dat peste... prima zi de şcoală... Roşia Montana... cum să slăbim... ce să mâncăm... imaginile cu ultimul tip de telefon achiziţionat de o blogăriţă cu ani de experienţă în domeniu... etc...
Rămân o cititoare şi nimic mai mult. Şi... da. Am scris asta nu ca un reproş pentru blogurile "comerciale" ci doar ca să-mi amintesc atunci când plec la vânătoare de bloguri, să rămân fidelă acelei scări de valori. Să caut doar ceea ce este autentic... ce provine din inimă... scrieri necondiţionate de nimic... gândurile curate... rândurile în care mă regăsesc cu uimire... versurile aşternute ca urmare a unor sentimente care există cu adevărat în sufletul autorului şi pe care nu ai cum să nu le distingi de cele false... tot ceea ce este, aici, în lumea mea neînţeleasă, REAL, dincolo de cealaltă REALITATE!
P.S.: Nu trebuie să mă luaţi prea mult în seamă pentru că, deşi aparent mă adresez vouă, în realitate, vorbesc doar cu mine. Încerc să identific cauzele care m-au determinat să percep blogosfera asta, altfel decât majoritatea celor din jur. A... încă ceva... simt o plăcere diabolică de fiecare dată când iniţiez vânătorea de bloguri. Sper doar să... nu ajung eu cea vânată. No more comments.
